flickr badge

[andreea] - View my 'catspotting' photos on Flickriver

24 ian. 2010

Munca noastra cea de toate zilele... (24.01.2010)

Dupa noua luni de voluntariat in cadrul unei asociatii pentru protectia animalelor, am ajuns la concluzia ca efortul fizic depus pentru animale si disconfortul aferent (mila, griji, oboseala, cald, frig, foame, sete, in functie de context si de sezon) sunt floare la ureche pe langa povara dialogului de zi cu zi cu... publicul, sa-l numim asa, "cetateanul" obisnuit, nepasator sau needucat, caruia E VITAL sa-i schimbi mentalitatea, asa incat animalele sa nu (mai) aiba de suferit.
Am sa mai scriu despre asta, sub eticheta "frustrari in scris". Deocamdata, redau mai jos un schimb de emailuri cu o doamna, care ne-a contactat cerandu-ne ajutorul pentru o pisica de la blocul ei care a avut pui. Prin ajutor, doamna intelegea s-o scapam de pui, si atat. Cat despre sterilizarea pisicii mama... veti vedea mai jos. Si-a exprimat o framantare de ordin moral, eu am luat-o in serios si i-am raspuns sincer si cum m-am priceput mai bine. Fara prea mare folos, pentru ca a revenit cu alta problema morala, de data asta la nivel cosmic :-D. Iarasi am raspuns cum m-am priceput mai bine, dupa o noapte alba de gandire. Nu mi-a mai scris, si nici nu cred ca va veni vreodata cu pisica de la bloc la sterilizat.

Doamna X:
"V-am scris ce s-a intampat cu pisoii de anul trecut pentru care va si cerusem ajutorul (i-am dus la [...]!). Acum alte trei minunate exemplare de pisoi !!!!![...] Mi-ati sugerat sa sterilizez pisica. Da, e o solutie comoda, civilizata, doar ca... nu pot! Eu sunt om si nu stiu daca am dreptul sa-i iau menirea de va se inmulti. Chiar nu stiu ce e corect sa fac..."

Eu:
"Stimata Doamna, imi permit sa va ofer mai multe informatii, provenite din experienta mea si a altora ca voluntari in protectia animalelor (noi, fiind in domeniu, avem in fiecare zi nefericita ocazie sa vedem o multime de lucruri pe care omul obisnuit nu le intalneste).
Spuneati asa: "Mi-ati sugerat sa sterilizez pisica.... , da e o solutie comoda, civilizata, doar ca.....nu pot! Eu sunt om si nu stiu daca am dreptul sa-i iau menirea de va se inmulti. Chiar nu stiu ce e corect sa fac...."
In treacat fie spus, si omul are, teoretic, menirea de a se inmulti, insa stim cu totii ca ia masuri sa nu se inmulteasca de fiecare data. Aceleasi motive se aplica si la animale.
Sterilizarea animalelor nu este nici o solutie comoda, nici civilizata. Este RECOMANDATA din punct de vedere medical, conform multor studii serioase de specialitate din domeniu, ca masura de evitare a mai multor tipuri de cancer, alte boli, si a comportamentului agresiv. In acelasi timp, si MULT MAI IMPORTANT, este din pacate o masura ABSOLUT NECESARA, in special in conditiile de la noi, unde detinatorii de animale nu sunt responsabili si nici suficient de educati in ceea ce priveste protectia si ingrijirea animalelor, si nici legile nu-i obliga sa ia masurile necesare pentru a scadea rata abandonului si a inmultirii animalelor fara stapan de pe strazi.
Noi, in activitatea noastra, ne ocupam zi de zi de aceste animale ale nimanui. Caini sau pisici, frumoase sau urate, blande sau agresive, abia nascute sau la un pas de a-si da ultima suflare. Spre deosebire de cetateanul obisnuit, cu treburile si grijile lui, care trece pe langa aceste animale si nu le observa, noi nu putem intoarce capul in alta parte si le vedem. Le vedem nascute si aruncate, vii si neajutorate, cate doua, cate trei, cate sapte, in ghena de gunoi. Le vedem mici, la cateva saptamani, cand sunt abia niste mici ghemotoace de blanita, neobisnuite cu pericolele din lumea de afara, fugarite si sfasiate, la propriu, de animale mai mari. Le vedem chinuite de oameni, facute mingii de fotbal, sau agatate cu sarma de vreun pom, sau taiate cu lama. Le vedem in mijlocul intersectiilor, lovite de soferi care nici nu mai opresc sa vada daca li s-a intamplat ceva. Stiti cum se aude cand botul unei masini pocneste din plin un caine? Noi stim.
Cu aceste imagini, nu vreau sa va creez o stare neplacuta. Va asigur ca nu exagerez, va arat doar un alt aspect al realitatii. Si noi nici macar nu le vedem pe toate. Sunt zeci de mii de suflete care se nasc si mor, neputincioase si nestiute de nimeni, nici macar de noi.
Toate astea se intampla pentru ca se nasc pui in numar mare. In lipsa legilor si a sprijinului din partea statului, in lipsa mentalitatii civilizate si responsabile a detinatorului de animal, singura masura practica si imediata este sterilizarea animalelor. Nu stiu daca avem DREPTUL de a le lua MENIREA de a se inmulti, cum ati formulat dumneavoastra. Stiu doar ca avem OBLIGATIA sa nu le lasam sa sufere si sa le dam sansa la o viata macar un pic mai buna. Cat despre menirea lor... oare au ele MENIREA de a rataci pe strazi, de a se hrani din gunoaie, de a trai o viata de mizerie si de a muri in chinuri?
Imi veti spune, da, dar eu am grija de toti acesti pisoi nascuti si le voi gasi camine. Sunt convinsa ca asa faceti. Puteti insa sa fiti ABSOLUT SIGURA ca si celelalte persoane sunt la fel ca dumneavoastra? Puteti garanta ca, desi acum pisoii li se par minunati si vor sa faca un bine, mai tarziu n-au sa vrea sa renunte la ei, din cine stie ce motive (nu intru in amanunte pentru ca devine emailul mult prea lung, dar va asigur ca noi, in bransa noastra, am intalnit cele mai incredibile si mai stupide motive pentru care cineva nu-si mai doreste animalul pe care-l are. De exemplu, si-au dat seama, dupa 2 ani, ca lasa par, ori, dupa cateva luni, puiul a crescut "mai lung si mai scund" decat isi doreau, asa ca nu le mai place silueta lui si ni-l aduc inapoi.) Puteti garanta ca pisoii carora acum le gasiti stapani, cand vor creste mari vor fi sterilizati de acesti stapani responsabili si nu vor da nastere la N pui, care vor sfarsi in strada, daca nu la ghena? Din pacate oamenii sunt cum sunt, iar "surprizele" sunt multe si dese.
Exista studii facute in lumea larga despre rata inmultirii cainilor si pisicilor fara stapan. Este desigur o aproximare, se iau in calcul 2-3 randuri de pui pe an, din care supravietuiesc si se inmultesc 4-5 de fiecare data. Se spune ca dintr-O PISICA nesterilizata, in sase ani se pot naste pana la 73.000 de alte pisici. Poate nu sunt 73.000, poate sunt doar 10.000. Pentru care NU se vor gasi 10.000 de adoptatori, nici macar 5000, presupunand ca fiecare persoana ia doua pisici. Zece mii de noi pisici pe strazi, condamnate sa duca aceeasi viata mizera si sa moara la fel ca si celelalte, deja pe strazi. Asta pentru ca O PISICA nu a fost sterilizata si impiedicata sa se inmulteasca.
De asta este sterilizarea, fie si a unei singure pisici, atat de importanta. Nu pentru ca ne place, si nici pentru ca putem hotari in locul lor, ci pentru ca numai asa le putem ajuta.
"


Buuun. Speram sa-mi spuna, da, m-ati lamurit, maine vin cu pisica la sterilizat. Ash. La trei si jumatate noaptea, doamna are alta problema:

Doamna X:
"Sunt impresionata de mail-ul dv, este clar ca va dedicati cu sinceritate animalelor. Eu sunt deja pe jumatate convinsa ca pisica, la al 2-lea rand de pui ar cam fi cazul sa renunte la a mai fi mamica. Dar dincolo de problema, sa zicem morala, mai este una: eu o voi steriliza, probabil anul asta pe aceasta, dar nu cumva contribui la disparitia unei specii?
Va rog sa cugetati si sa-mi dati un raspuns care sa-mi ajute si mie constiinta cand o voi duce la doctor.
Aceste politici, dupa parerea mea de exterminare a pisicii comune, europene, bulevardiere, maidaneze sau cum s-o mai fi numind este criminala. Pentru ca va disparea o rasa, desi neomologata, o rasa viguroasa si adaptata mediului atat urban cat si rural. [...]
Va rog sa va ganditi la aceste aspecte. [...] Tare sunt indoita... mi-e teama ca pun si eu o caramida la disparitia unei specii.
"

Eu, dupa ce m-am gandit bine de tot ce dumnezeu sa-i raspund ca s-o conving ca, deocamdata, rasa pisicii maidaneze nu se va stinge (!) :

"Nu m-am gandit niciodata ca ar exista la noi o "politica", in sensul de agenda, mai mult sau mai putin ascunsa, care vizeaza exterminarea raselor comune (dumneavoastra vorbeati despre pisici, dar se pot include la fel de bine si cainii). Nu am auzit sau vazut astfel de referiri nici in legatura cu Romania, nici in ceea ce priveste alte tari. Ca atare, nu ma pot pronunta.
La nivel pur teoretic, si fara sa ne gandim la "politici", cred ca disparitia raselor comune ar putea avea loc, si ar putea fi tot vina omului. Eu personal am senzatia ca omul, de cand a aparut ca specie, n-a facut decat rau, si naturii, si animalelor din jur, si semenilor lui, si lui insusi. Exista in ziua de azi mult prea multe animale fara stapan din vina omului, si e teoretic posibil, in viitor, ca exact aceleasi animale sa fie amenintate cu disparitia, tot din vina omului. Repet, TEORETIC, pentru ca practic, dupa mintea mea, e absolut necesar sa fie indeplinite 3 conditii, iar asta nu cred ca se va intampla, in realitate, inca foarte multa vreme de acum incolo.
Daca:
1. TOTI detinatorii de animale din rasa comuna sterilizeaza TOATE animalele pe care le detin;
2. NICI UN detinator nu mai abandoneaza NICI UN animal pe strazi;
3. Nu mai exista NICI UN animal de rasa comuna in afara habitatului uman, adica in libertate/salbaticie,
Atunci da, rasa comuna se va stinge.
Ma indoiesc profund ca toate aceste 3 conditii vor fi vreodata indeplinite suta la suta. Chiar daca pentru 1 si 2 poate vor exista legi aspre, intotdeauna se va gasi cineva sa le incalce. 3 mi se pare la fel de neverosimil.
Asa ca nu, eu una nu cred ca exista acest pericol. In plus, daca se va vedea aceasta tendinta - insemnand o rasturnare de situatie fantastica, de la suprapopularea cu animale de rasa comuna, fara stapan, la o lipsa acuta a lor, ceea ce oricum este un fenomen care nu se produce peste noapte - am convingerea ca cei din domeniul protectiei animalelor vor fi primii care vor trage un semnal de alarma, si se vor gasi solutii pentru remedierea situatiei (schimbarea legilor, inmultirea controlata etc).
M-as gandi mai degraba la efectul pe care il va avea sterilizarea pisicii in cauza in realitatea imediata sau in viitorul apropiat: in realitatea imediata, pisica mama va avea o viata mai buna, mai linistita fara nevoia de a-si cauta pereche, si va putea pastra toate resursele de hrana pentru ea (si nu pentru pisoii din burta sau pe care-i alapteaza). Si asa durata medie de viata a unei pisici maidaneze, zic niste studii facute de americani, e de numai 2-3 ani. Macar o s-o duca un pic mai bine, pentru cat timp i-a mai ramas.
Cat despre viitorul apropiat, in mailul trecut am mentionat o statistica: 73.000 de noi pisici in 6 ani. Am redus numarul la 10.000, presupunand ca poate e trasa de par statistica. Il reduc si mai mult: sa zicem cateva sute. Daca sterilizati pisica acum, in urmatorii sase ani NU se vor mai naste cateva sute de pui, care vor trai si vor muri cum nu merita.
"

Doamna imi spune: "eu voi steriliza pisica probabil anul asta". Sunt curioasa daca asa se va intampla. Si dupa cate inca alte randuri de pui.

Oameni si animale... (21.01.2010)

De fapt titlul pe care voiam sa-l pun este Animale de oameni.

Eram cu masina, doua persoane, in drum spre cateii din adapostul de la Glina. Ajunseseram pe drumul mare (vorba vine) din comuna si mergeam nu foarte repede, din cauza zapezii de pe drum. In fata noastra, doua masini. Masina dinaintea noastra franeaza brusc, ne oprim si noi si incercam sa ne dam seama de ce... ne uitam si vedem coborand din prima masina - o masina buna, nu ca Dacia noastra, o cucoana, si ea imbracata bine, care se apleaca, ridica de pe jos ceva ce parea un animal mic si-l arunca repede si cu vadita scarba la marginea drumului, pe mormanul de zapada. Se intarce, se suie in masina si pleaca. Ma uitam, incepeam sa inteleg ca tocmai il calcase si-l aruncase asa, pur si simplu, si in acelasi timp nu-mi venea sa cred ca asa ceva se intampla fix sub ochii nostri.
Am coborat ca fulgerul din masina si ne-am dus spre acel "ceva". Un pui de catel lovit zdravan la cap, cu un ochi iesit din orbita, dar care inca mai sufla. Gasise, sau cineva ii daduse un ditamai osul, iar el il tarase in mijlocul drumului, unde il lovise masina cealalta. L-am pus in masina si ne-am intors din drum ca sa fugim cu el la doctor, unde n-am mai ajuns, pentru ca si-a dat sufletul in cateva minute.

Catelul care n-a mai apucat sa-si manance osul. Cu atat mai bine daca imaginea va socheaza.


Nu pot descrie furia si sentimentul de neputinta care m-au cuprins atunci, si care ma cuprind din nou, acum cand imi aduc aminte. Poate ca femeia de la volan, oricat s-a straduit, n-a reusit sa fereasca puiul. Se mai intampla, ni s-ar putea intampla, Doamne fereste, chiar si noua. Dar sa-l arunce asa, la marginea drumului, ca pe un gunoi, si sa se suie in masina si sa plece, fara o privire in urma, cand bietul animal inca mai sufla? Sa ne intelegem, nu l-a cules de pe drum si l-a asezat, usor, la o parte, l-a luat de labe si l-a azvarlit pur si simplu de sus, ca sa cada cat mai departe de drum. Atat de mult i-a pasat de el.
Iar altii, mult prea putini pe lumea asta, ar face orice ca sa salveze si ca sa ajute un animal. Nici cu doua zile inainte, am vazut sapte oameni muncind din greu doua ore sa aduca pe linia de plutire sase pui de catel nascuti chiar atunci. N-a mai contat ca aveau alte treburi, n-a mai contat ca era noua seara si cabinetul veterinar isi incheia programul la opt, n-a mai contat ca jumatate din cei implicati erau doar in treacat pe acolo. Pentru toti, in acel moment, nu mai existau decat cei sase pui, care trebuiau convinsi sa traiasca.

Si nu e singurul caz. Am sa mai dau doar un exemplu, din multele pe care le cunosc.
Acum cateva luni, o mana de oameni s-au caznit trei zile incheiate, cu inversunare, sa salveze o catea cu patru pui cazuti in smoala. Cine a urmarit povestea cateilor doar in ziare sau pe website-ul Asociatiei Robi nu poate realiza exact efortul depus, si cati s-au implicat pana la urma in actiunea de salvare - pentru niste amarati de caini ai nimanui. De la cei cativa voluntari ai Asociatiei Robi, la echipa de medici de la City Vet, in curtea carora au fost curatati cateii, in prima zi, si pana la vecinul din curtea de alaturi, care le-a adus fetelor ceva de mancare, gandindu-se ca sunt epuizate. Din nou, pentru nimeni n-a mai contat nimic altceva, toata lumea a ajutat cateii cu inversunare.
In aceeasi seara, citesc intr-un ziar pe internet despre o femeie care si-a omorat cainele in bataie - cineva pentru care viata unui animal nu valoreaza absolut nimic - stalcesti un gandac sub papuc, omori un caine, tot aia.

E bataie de joc, e strigator la cer. De ce, cand e nevoie de atata efort ca sa salvezi o viata, altcineva isi permite sa curme una atat de usor?? Traim intr-o lume de rahat, asta e, oricat de politicos as vrea sa formulez.

23 ian. 2010

Trei sugari (19.01.2010)

Sase pui de catel, nascuti marti 19 seara, pe care mama lor nu stie ca i-a nascut pentru ca se afla sub anestezie, nu-i recunoaste si nu are lactatie. Multe persoane puse pe jar, si care fac tot ce le sta in puteri pentru ca cei sase nou-nascuti sa aiba o sansa. Cam asta ar fi povestea pe scurt, si asa au ajuns cei trei la mine, iar ceilalti trei, fratii lor, la Oana, colega mea de la Asociatia Robi.




Acum, cand scriu, cei trei au implinit trei zile. Tocmai au mancat masa de... noapte tarzie. Le-am facut si toaleta, le-am schimbat si sticlele cu apa fierbinte. Satui, s-au potolit, s-au adunat gramada si dorm dusi, in cutia lipita de soba calda.

Prima oara cand am de-a face cu catei sugari. I-am luat in grija de cand aveau abia doua ore, si de trei zile ma tot uit la ei, cat de micuti si uratei (sa ma ierte :-) sunt, si totusi cat de bine "construiti", din nastere. Dolofani, cu blanita deasa, ba, daca privesti atent, au pana si mustacioare!
Niste vieti micute, care erau cat pe ce sa nu se nasca, apoi cat pe ce sa nu supravietuiasca. Niste vieti pe care le tin in palme, cu grija si un pic cu frica, pentru ca mi-au fost incredintate si raspunderea e mare...

six hours old

Mini si Ti-Gri au fost adoptati (15.01.2009)

Dupa o luna intreaga petrecuta la mine dupa soba :-), Mini si Ti-Gri, cei doi pisoi salvati din frig, au fost adoptati.
Mai intai Ti-Gri, pe 11 ianuarie, apoi Mini, pe 15. Am convingerea ca si-au gasit familiile potrivite, care se vor purta frumos cu ei si-i vor iubi, asa cum merita din plin.
Primele fotografii, primite imediat dupa adoptie:

Ti-Gri, foarte in elementul lui :-D

 (motanelul negru este noul lui frate mai mare si tovaras de joaca)


si Mini, parca un pic timida:

(nici ea nu e singura, in casa mai sunt un motan batranel si bland, si doua cateluse care, pare-se iubesc pisicile!)

Noua "mama" a lui Mini este chiar prima persoana care a contactat Asociatia Robi, cand am pus povestea celor doi pisoi pe site, pe 19 decembrie, spunand ca e hotarata s-o adopte pe Mini. De atunci mi-a tot scris, o data la cateva zile, si mi-a cerut vesti despre ea, urmarindu-i evolutia cot la cot cu mine. Trebuie sa va spun ca Mini, pana a plecat de la mine, s-a refacut intr-o foarte mare masura. Nici acum nu merge chiar cu gratia caracteristica unei pisicute, dar piciorusele o poarta, tropa-trop, unde vrea ea. Are mari sanse sa-si revina complet cu timpul, ducand o viata normala, cu hrana destula si ceva vitamine, cat e in crestere.

Pe "tatal" lui Ti-Gri l-am cunoscut abia in ziua adoptiei. Lucrurile s-au petrecut foarte repede, am avut o discutie telefonica si mi s-a parut o persoana potrivita si responsabila, care stia cum sa trateze un pisoi (mai avand unul, un pic mai mare). Am murit de placere cand mi-a trimis un email + fotografii a doua zi. Printre altele, spunea: "iar azi dimineata am intarziat la serviciu tot uitandu-ma la cei doi cum se joaca". L-am inteles perfect, si pe mine ma uita Dumnezeu asa :-)

Le urez pisoilor si noilor parinti sa se bucure unii de alti inca multi, multi ani de acum incolo.

9 ian. 2010

Mini si Ti-Gri (12.12.2009)

In dimineata in care trebuia sa ajunga la Antena 1, pentru interviul din cadrul emisiunii Observator, Oana, aflata in intarziere, a renuntat la drumul obisnuit si a cautat o ruta mai scurta…. Bineinteles, totul se intampla pentru un motiv: in calea ei a intalnit, abandonati pe treptele de la iesirea Cinematografului Patria, doi pisoi de doar 3-4 saptamani.

Nu se stie cat de mult sau putin statusera acolo, dar, in gerul de afara si in ninsoarea care tocmai incepuse, erau mai mult morti decat vii. Au fost dusi de urgenta la caldura si li s-au acordat primele ingrijiri, apoi au fost consultati de echipa de la City Vet si, in cele din urma, au ajuns la mine, unde vor ramane pana vor mai creste si vor putea fi dati spre adoptie.

Vi-i prezint pe Ti-Gri si Mini.

My new guests, Mini and Ti-Gri

Locul lor preferat e dupa soba calda. Au cotlonul lor acolo, unde se duc sa doarma, cuminti. Amandoi papa si cresc. Mini, care initial a avut probleme destul de serioase din cauza malnutritiei (era slabita, rahitica si cu un dezechilibru electrolitic, din cauza caruia nu reusea sa-si coordoneze miscarile si nu se tinea bine pe picioare), si despre care credeam ca va avea un drum mai lung pana la recuperare, s-a refacut si ea uimitor de repede.
Dupa perioada de maraituri de bun-venit :-D, pisoii mei cei "mari" i-au luat in grija, ii educa, ii mai spala, ii acepta sa doarma pe langa ei si se joaca cu totii pana nu mai pot. S-au facut niste frumusei si sunt si rezonabil de cuminti, pentru niste pisoi de varsta lor :-)

Cateva filmulete cu juniorii:
http://www.youtube.com/watch?v=B7vpoCXGe0w
http://www.youtube.com/watch?v=Yruc_9BKaLA
http://www.youtube.com/watch?v=0MvV4xZmbIE
http://www.youtube.com/watch?v=tjf4pXSM1ks
http://www.youtube.com/watch?v=qFRXG8tvXDA
http://www.youtube.com/watch?v=f4mizyNXCFs
http://www.youtube.com/watch?v=TIyBSFe45Oc

Thomas (1.12.2009)

Un motanel norocos, salvat din frigul iernii si adoptat foarte repede. In perioada de "tranzit" a locuit la mine, spre disperarea pisoilor mei, care inca n-o uitasera pe Pussy si-l priveau cu maaare neincredere, avand senzatia (din experienta lor :-) ca tot ce e portocaliu creeaza probleme :-D

What's this one doin' on OUR chair?!

Ne-am ocupat serios de socializare, pentru ca Thomas era complet neobisnuit cu lumea "domestica" si era foarte, foarte timid... de parca nu era sigur ca toate minunatiile din jur, castronelul plin cu mancare si locul cald de langa soba, i se cuveneau si lui. In prima zi a stat numai pe sub fotolii, cu o expresie care parea ca-si cere scuze ca deranjeaza. I-am vorbit mult si frumos, l-am laudat, i-am mangaiat si para-mangaiat pe ai mei cat mai vizibil, ca sa priceapa si el ca n-am sa-l mananc de viu... seara l-am luat in dormitor, si a dormit iepureste, dar nu pe sub mobile, ci in coltul cel mai indeparat al patului. Progres! 1 la 0 pentru Andreea, si Thomas nici nu banuieste :-)
In urmatoarele zile n-a mai stat ascuns, dar nici nu reuseam sa pun mana pe el decat cu greu. Se ferea cu codita intre picioare, de-mi era si mila... Am insistat totusi, cu blandete, si am descoperit ca domnului ii place sa fie mangaiat si toarce!!! Totul era sa-l prind... Incet-incet i-a trecut teama, se lasa atins si noaptea incepuse sa vina din proprie initiativa sub plapuma, unde se facea ghem si torcea :-)

Thomas & Mama Monkey

Thomas e acum cu noua sa familie, si, din cate mi-au spus, e un "motanel obisnuit". Asa si trebuie...

Porumbelul fara coada (17.11.2009)

Mergeam spre Piata Matache. Langa un trotuar, vad niste caini care trageau de o punga. O doamna in varsta ii vede si ea si, gest oarecum neobisnuit, se apleaca, deschide punga si scoate... un porumbel care nu parea sa mai miste! Nu-mi vine sa-mi cred ochilor, nici prin gand nu mi-ar fi dat sa ma uit ce e in punga.
Ma apropii sa vad care e situatia. Porumbelul, adult, era ud leoarca si mirosea groaznic, dar mai traia.

L-am luat cu punga cu tot si l-am dus repede acasa. L-am curatat si l-am uscat cu foehn-ul. Dupa duhoare, cred ca era imbibat in urina de om?! De parca nu era destul, desi nu era ranit vizibil, nu mai avea decat o pana in coada si nu-si putea tine deloc echilibrul, venea tot timpul in nas... Am impresia ca si de pe piept avea pene lipsa, dar pareau mai degraba taiate cu foarfeca decat smulse. Dumnezeu stie ce i s-a intamplat...



In ziua urmatoare a fost asa si-asa. De mancat, manca, bea si apa (cu vitamine), dar nu se putea tine deloc pe picioare. A dormit intr-o rana, rezemat de marginea cutiei in care il pusesem. In a treia zi, inviase de-a dreptul, a mancat mult si nu mai cadea in nas, ba chiar s-a incumetat sa iasa la plimbare prin camera... Cand tocmai ma bucuram si ma gandeam cum isi va petrece iarna la mine, pana in primavara cand avea sa fie si cald, iar lui i-ar fi crescut din nou penele, starea lui s-a inrautatit la loc si,  in dimineata zilei urmatoare, l-am gasit mort in culcus. Pacat, mare pacat... singurul lucru bun, pana la urma, e ca nu l-au mancat cainii de viu...

8 ian. 2010

Pussy Terorista (05.11.2009)

Dracu' gol... ascuns bine intr-un ghemotoc de blanita portocalie. O domnisoara pe cat de mica, pe atat de incapatanata si cu pareri proprii, bine inradacinate.




A reusit sa-i puna la respect pe pisoii mei, Chiţi si Tibi, cu cateva luni mai mari ca ea... daca Pussy vroia sa manance, maraia feroce si manca in acelasi timp din toate TREI farfurioarele (puse special ca sa nu fie certuri), iar ai mei stateau respectuosi la un metru in spatele ei :-))
Lasand la o parte ca ne fugarea prin casa (inclusiv pe mine!) si tot timpul dadea cu gherutele...




... asta vreme de vreo trei zile. Dupa care s-a prins ca nu e chiaaaar atat de rau sa te mangaie cineva pe sub barbita si pe burtica, si nici sa dormi la caldura, sub patura, mai ales cand deja stii ca "ai casei" nu prea au voie in dormitor.... am inceput s-o aud si torcand, ne jucam si nu mai zgaria, ce mai, se daduse pe brazda...
A stat la mine vreme de o saptamana, apoi a plecat spre noua ei casuta, si am auzit ca s-a adaptat bine si, culmea, e chiar cuminte!

Porumbel gri inchis (14.10.2009)

O frumusete de porumbel moţat, adus la Asociatia ROBI de un trecator, care-l gasise pe strada intr-o stare nu prea buna. A fost consultat de veterinar, a primit medicamente si vitamine si a ajuns... tot la mine in baie.

a temporary guest

A stat, la caldura si mancare din plin, efectiv cat a vrut, inca multe zile dupa ce se inzdravenise. Trecusera vreo zece, cred... Cand, in sfarsit, a dat semne ca vrea sa plece, i-am deschis geamul, iar el a mai stat putin si si-a luat zborul.

a temporary guest, ready to leave

Porumbel maro (23.09.2009)

In drum spre scoala, intr-o dimineata, vad o colega venind din sensul opus, tinand ceva in ambele maini... un porumbel tinerel, cu nuante maro, cam jumulit si cam debusolat. Il zarise pe carosabil, pe o strada circulata, si, fara sa stea pe ganduri, s-a bagat printre masini sa-l ia de acolo. Un gest cat se poate de firesc, din punctul meu de vedere, si totusi prea rar, din cate vad in jur...

Cum trebuia sa stam la scoala vreo sase ore, i-am facut rost porumbelului de o cutie mare, am taiat o sticla de plastic si i-am pus apa, cineva a cotizat cu niste pufuleti, altcineva cu miez de paine si l-am tinut cu noi in clasa pana am terminat programul. De vreo doua ori a iesit sa se dezmorteasca, dar altfel a fost cuminte.

Seara l-am adus acasa si l-am cazat in baie.




A stat cam o saptamana, timp in care pisoii mei au fost nedezlipiti de usa de la baie :-D  A mancat bine, i-am dat si niste vitamine... se tot plimba prin baie, dar nu parea prea dornic sa zboare. Pana intr-o zi cand a tot zburatacit la fereastra, parand ca vrea sa iasa. I-am deschis fereastra. A stat afara, pe pervaz, pana seara, apoi s-a intors in cutia lui din baie sa se culce!



Am dat din umeri si l-am lasat in pace... a mai facut asa inca o zi, dar in a treia zi si-a luat zborul, fara probleme. L-am vazut ducandu-se cateva case mai incolo, inspre o gradina plina de copaci si verdeata. Un loc cat se poate de bun...

Motanel in tranzit (06.09.2009)

Spre rusinea mea nu cred ca i-am dat un nume... si nici n-am intrebat daca avea unul.
A stat la mine cam o saptamana. Un dracusor mic si durduliu, pe care Tibi a avut grija sa-l scuipe sistematic, dar fara sa-i faca vreun rau, de fapt.

Aici, obosit dupa o tura de joaca:


Mimi cea mica (3.09.2009)

Mimi... o pisicuta mica, mult prea mica pentru varsta ei. Au gasit-o niste copii pe la jumatatea lui august, pe un bulevard circulat, gata-gata sa fie calcata de trecatori. Ei au fost singurii care au remarcat-o. Mama lor a luat-o acasa si, primul lucru, a hranit-o. Mimi s-a uitat usor mirata la bobitele pentru pisoi, (probabil ca nu mai vazuse si nu stia ce sunt), dar a infulecat cu pofta niste firmituri de paine...

La inceputul lui septembrie familia pleca in vacanta si, ca sa nu ramana pisicuta singura, vizitata doar o data - de doua ori pe zi de o vecina, m-am oferit eu s-o tin la mine pana se intorceau din vacanta. Zis si facut...

Meet Tiny Mimi


Cred ca avea vreo sase saptamani cand am luat-o eu. Era vizibil subdezvoltata, cantarea doar 390 g si avea diaree. Am dus-o la control la veterinar, i-am dat medicamente si am pus-o la regim de ingrasare :-)
M-a uimit prin cumintenia ei. La momentul respectiv, pe langa pisoii deja maricei si oficial ai mei, Chiţi si Tibi, mai cazam temporar un motanel mic si tare nazdravan. Ma asteptam la agitatie mare, mai ales fata de Mimi, nou venita, dar n-a fost asa... Mimi statea in general cocotata pe un spatar de fotoliu - asta dupa ce, stand jos pe covor, nebunii ceilalti in goana lor, au dat peste ea si-au rasturnat-o de vreo doua ori :-D - si, cu un aer de maxima uimire, studia lumea. Cand se plictisea, se dadea jos si, pe tacute, mi se suia in brate si se culca. Uneori, cand avea chef de joaca, o invita politicos pe Chiţi, dar Chiţi n-o prea baga in seama.


making friends...
 what?

Statea deja la mine de o saptamana cand am vazut ca elimina viermisori... am deparazitat-o si in cateva ore a inceput sa elimine foarte multi, de parca numai asta avea in burtica... In ziua urmatoare a fost cam apatica si fara chef de viata, iar seara i s-a inrautat starea brusc. Apoi doua zile ni le-am petrecut la veterinar, cu perfuzii si sticle cu apa calda, pentru ca nu mai manca si nu-si mai putea regla temperatura corpului. Facuse o intoxicatie puternica, de la cantitatea prea mare de paraziti care-i murisera in intestine i pe care nu-i putuse elimina in timp util. Mica cum era, organismul nu i-a mai rezistat si s-a stins la mine-n brate, in a doua zi de tratament. O batalie pierduta...

Pui de porumbel (11.07.2009)

Intr-o sambata dupa-amiaza, cand ma intorceam de la Obor, dupa o editie a campaniei de adoptii ROBI, am gasit pe strada, langa casa mea, un pui de porumbel. Cazuse probabil de sus, din cuib. (Cateva zile mai tarziu, m-am intalnit cu o vecina si i-am spus, in treacat, ca gasisem un pui de porumbel. "Aaaa", mi-a raspuns, "o fi cel pe care l-am vazut si eu in strada sambata dimineata!". Pai si de ce nu l-ai luat, sa-l dai macar mai incolo din drum?? Mai incepuse si o ploaie rece...)

Porumbelul n-avea inca penele crescute complet si in mod sigur nu putea sa zboare, asa ca l-am luat si l-am cazat intr-o cutie, in baie.

a little something I found on my way home...


Am constatat ca nu stie sa manance graunte. La porumbei nu pot sa zic ca ma pricep, n-am crescut decat unul singur, acum multi ani, si care se descurca deja cat de cat cu boabele... Lapte special n-am gasit si trebuia neaparat sa-l hranesc cu ceva, asa ca i-am facut o fiertura din graunte amestecate si rasnite bine, si i-am dat-o cu seringa (cautasem pe internet, orientativ, cam cat trebuie sa manance un pui de porumbel si cu ce frecventa). I-am amestecat si calciu si vitamine. De bine de rau smecheria a tinut. Dupa vreo 10 zile a inceput sa ciuguleasca si sa bea apa singur. Parea ca-i merge tot mai bine cand, intr-o zi, a inceput sa tuseasca si sa dea semne ca nu mai respira bine. Am fost cu el la veterinar, dar doctorul a cam dat din umeri. Nu se inecase de la boabe, era probabil o raceala sau vreun virus... Dupa inca vreo doua zile n-a mai vrut sa manance, nici cu forta, si pe urma din pacate s-a dus, in a 21-a zi de cand statea la mine.

7 ian. 2010

Tigrisorul Tibi (5.07.2009)

Pe Chiţi o aveam deja de trei saptamani. Labuta i se vindeca superb, trecuse de la laptic la terciulet si nu mai trebuia s-o hranesc chiar o data la trei ore, facea deja primii pasi prin camera (pana atunci se jucase numai pe suprafete moi, pe canapea sau pe patul imens pentru ea)... ce mai, devenise o adevarata domnisoara :-)
Intr-o duminica dimineata m-a sunat Oana si m-a intrebat daca nu mai pot tine pentru "cateva zile" un pisoi, inca sugar, pe care i-l daduse o vecina -- eterna vecina cu suflet milostiv, care nu suporta sa vada un animal in suferinta, dar situatia ei de acasa (cel mai probabil, covoarele pretioase, aspirate in fiecare zi) nu-i permite sa-l ingrijeasca, in nici un caz acum in perioada asta, si care-l paseaza mai departe, cu inima plina de bucurie ca a salvat o viata.
Asa a ajuns la mine Tigrisorul Tibi, o mogaldeata tarcata de vreo doua saptamani.

Tigrisorul Tibi / Tibby the Little Tiger


Mari probleme n-am avut cu el, in afara de o diaree cam incapatanata si de... gherute! A fost prima (si, sper, ultima) data cand n-am putut hrani cu biberonul, cu mainile neprotejate, un pisoi, pentru ca de cum simtea mirosul de lapte se zbatea si dadea din labute in nestire ca sa ajunga mai repede la el. O vietate mica cat palma, pe care disperarea de a manca o facea zmeu... Asa ca pe Tibi, pana l-am intarcat, l-am hranit purtand manusi de piele, ca pe soimi :-)) De nevoie am descoperit si cum sa-i imobilizez labutele, intre degetele de la o mana, ca sa nu-si infiga gherutele in biberon si sa reusesc totusi sa i-l bag in gura :-)
Hranit bine, s-a facut o frumusete de pisoi... cu niste urechiuse mortale, cum n-am mai vazut la altii:

kitten cuteness


El si Chiţi au devenit tovarasi de joaca... la inceput Chiţi era un pic mai mare, fizic, si avea intotdeauna grija sa-i arate cine-i seful :-), dar a crescut si Tibi, ca din pamant, si n-a ramas dator :-)

A venit bineinteles vremea sa-i caut adoptator... am avut intotdeauna un sentiment de vinovatie combinata cu mila fata de Tibi, stiind ca sederea lui la mine e doar provizorie si ca, la un moment dat, aveam sa-i spun pa si sa-l rup de Chiţi - surioara lui pisica, de mine - o mama pisica mai ciudata, dar in poala careia venea sa toarca, si de locul unde se obisnuise sa traiasca. M-am gandit mult, i-am cerut parerea si mamei (care are grija acum, un etaj mai jos, de coana Pitsi, pe care am gasit-o cand era mica intr-un canal, in Japonia, fix de ziua mea). Am ajuns la concluzia ca n-avea sens sa-i despartim. Cum i-am crescut pana acum ii mai pot creste si in continuare, iar lor sigur le-ar place mai mult sa nu ramana singuri. Asa ca Tibi a ramas la mine, iar pe fruntea mea scrie din nou, cu litere de-o schioapa, FAILED FOSTER :-D

La mine, Tibi se simte "acasa" si nu se sfieste s-o arate. S-a facut ditamai lunganul si e un mic escroc sentimental...

a quiet afternoon :-)


Trei pisoi abia nascuti (21.06.2009)

Era intr-o duminica in care am fost la cateii de la Glina. Am plecat dimineata si m-am intors cand se innopta. Vecinii mei de jos erau in curte, cu musafiri, cu gratar, cu tot dichisul, si petreceau ca tot omu', duminica... Din casa mi s-a parut ca aud de cateva ori mieunaturi, dar, spre rusinea mea, nu le-am dat mare atentie si n-am iesit afara sa verific.

Pe la 12 noaptea vine la mine vecina de jos sa-mi aduca nu stiu ce si, din vorba in vorba, imi spune ca vecinii de la casa de alaturi au gasit dimineata in subsolul lor (cu ferestruica deschisa spre strada) cinci pisoi mici, pe care i-au hranit cu pipeta dar nu stiu ce sa faca cu ei. Bun, ma gandesc, bine macar ca i-au luat acasa si le-au dat ceva de mancare. N-am telefoanele lor, la 12 noaptea deja aveau luminile stinse, asa ca le las bilet mare pe poarta ca am eu lapte praf pentru pisoi (pe Chiţi inca o mai hraneam cu biberonul) si sa ma sune la orice ora ca le dau. Mai stau un pic prin curte si aud mieunaturi disperate, de pe scara vecinilor. De fapt nu luasera pisoii abia nascuti in casa... Imi zic ca nu se mai poate, merg sus, fac lapte, iau si o cutie cu carpe (gandindu-ma ca NU-mi trebuie, ce naiba, sigur au pus vecinii pisoii in ceva cand i-au luat din subsol si i-au lasat pe scara. Ii rog pe vecinii mei de jos sa asiste, sar gardul la ceilalti ca aveau poarta incuiata, ma iau dupa sunet... si gasesc o naveta neagra de plastic, FARA vreo carpa in ea, cu trei pisoi mici ca soarecii, mai mult morti decat vii, UZI fleasca si reci ca gheata. Imi amintesc senzatia si acum, in viata mea n-am mai atins ceva VIU si care sa fie atat de rece.

Vecinii mei (sot si sotie cu pretentii, cu copil la liceu), socati de halul in care erau pisoii. Si totusi, toata ziua au stat la beri si gratar in curte, stiau de pisoi, stiau despre mine ca am pisica si stiu sa ma ocup de pisici, stiau ca sunt voluntar "la o chestie d-aia cu animalele", au mobilul meu... nu puteau sa-mi ceara un sfat??? Nu mi-e rusine nici cu vecinii care i-au gasit in subsol... oameni tineri, cu copil mic de cateva luni, te astepti sa le treaca prin minte sa puna naibii o carpa in naveta aia, nu sa lasa pisoii asa pe o treapta... Ce sa spun, au facut efortul sa le dea lapte cu pipeta! Si sa-i arunce pe cei doi care au murit in cursul zilei.

Am dus pisoii urgent acasa. Abia mai miscau. I-am hranit destul de greu, i-am uscat cu foehn-ul, i-am masat bine, i-am bagat intr-o cutie cu sticle cu apa calda, acoperiti cu alte carpe, si i-am cazat in baie.

Looks like I got myself three more bottle
babies...


I-am tinut doua zile, hraniti din 3 in 3 ore, dar pentru ca in urmatoarele zile trebuia sa fiu la serviciu de dimineata pana seara si nu-i puteam lasa atata timp nemancati, i-a preluat o colega voluntara. Din pacate, desi i-a ingrijit bine, dupa o zi a mai murit unul dintre pisoi, si inca unul, dupa vreo saptamana. Cam asta e sansa de supravietuire in cazul pisoilor foarte foarte mici, lipsiti de laptele mamei. Si, chiar daca supravietuiesc, pot avea o multime de probleme de sanatate cand cresc.

Am incercat sa-mi explic cum au ajuns pisoii abia nascuti in subsolul vecinilor si de ce nu era si mama lor cu ei. Mi-e greu sa cred ca i-a fatat acolo, alegandu-si locul pentru ca era ferit si, din intamplare, avea acces. Daca ar fi fost asa, ar fi stat si ea cu ei, din instinct. Cred mai degraba ca era pisica cuiva din cartier, care s-a trezit cu pui (de ce oare?? de ce fata pisicile lasate libere si nesterilizate??), i-a luat pe toti si, suflet bun, nu i-a inecat in galeata cu apa ci i-a aruncat pe prima fereastra deschisa care i-a iesit in cale.

PS Pisoii la 7 zile:
hello, tiger!
kinda confused :-)

Primul meu "caz" ROBI: Chiţi (13.06.2009)

Pe Chiţi ne-au adus-o trei fetite intr-o seara de iunie, la sfarsitul unei editii a campaniei de adoptii ROBI din Parcul Obor. N-am inteles exact unde au gasit-o, dar aducandu-ne-o, in mod cert i-au salvat viata. Avea in jur de doua saptamani, maximum trei, si arata cum o vedeti: mica, murdara si cu o rana imensa la labuta.

new rescue - day 1


Am invelit-o repede intr-un prosop si am fugit cu ea acasa. Nu ma asteptam sa cazez un pisoi sugar, si n-aveam de nici unele... biberon am gasit totusi la pet shop-ul din colt, dar n-aveau si lapte... acasa, i-am preparat niste lapte praf de uz uman - faute de mieux - si, mai intai de toate i-am dat sa manance. Cum a simtit biberonul, s-a agatat zdravan de el cu amandoua labutele, de parca nici nu era ranita. A baut mult, pe nerasuflate si cu forta. Mi-a spus cat de mult isi doreste sa traiasca si am inteles-o.



I-am curatat rana si i-am dezinfectat-o, i-am facut culcus intr-un transportor si a adormit, franta. A doua zi dimineata am dus-o la veterinar si am aflat ca, in situatia ei din momentul respectiv, nu se putea face nici o interventie. Tot ce puteam face era sa-i tin rana curata si s-o ung cu antibiotic de doua ori pe zi, iar in rest nu ne ramanea decat sa asteptam sa vedem cum evolueaza rana.

Asa a inceput drumul spre vindecare... De la bun inceput Chiţi mi-a aratat clar dorinta de viata si hotararea de a nu se lasa invinsa, iar eu n-a trebuit decat s-o sprijin si sa-i fiu alaturi... A fost putin mai greu doar la inceput, cand o hraneam cu biberonul la 3-4 ore, zi si noapte, dar a trecut rapid la mancare pasata, apoi la mancare solida (din proprie initiativa, descoperind singura crantanelele, in castronul pisicii mari...). Cat despre rana… am avut grija sa ramana curata, am uns-o cu antibiotic si cam atat... Aproape ca nu-mi venea sa cred, o vedeam micsorandu-se pe zi ce trecea si in cateva saptamani s-a inchis complet. Chiţi a ramas cu doar trei degete la labuta stanga (si din ele, doar doua functionale), dar asta n-a parut s-o deranjeze absolut niciodata, nici macar in primele zile.

Saptamanile au trecut, Chiţi a crescut, labuta s-a vindecat si a venit timpul sa-i cautam adoptator... o data am dus-o chiar pana la Obor, intr-o zi de campanie. Nu stiu cat am dormit in noaptea dinainte, din grija de a-i gasi stapan pe masura, cineva care s-o iubeasca cu adevarat si care sa-i inteleaga si sa-i aprecieze fasoanele de pisica siameza, pe care deja vedeam ca le are din plin... Toata ziua am stat ca pe ace, si cu nervii cam intinsi... iar seara, ei bine, seara m-am intors cu ea acasa... adoptata oficial! Stiu bine ca voluntarii n-ar trebui sa ramana cu animalutele pe care le au la un moment dat in grija si ca asa ceva reprezinta un loc de "cazare" in minus pe viitor, insa pur si simplu nu m-am mai putut desparti de ea. Pe fruntea mea scrie, mare, FAILED FOSTER :-D.

Ca sa inchei, Chiţi mi-a aratat ce inseamna dorinta de viata, chiar si la un animalut mai mic decat palma si vai de el, caruia, la prima vedere, nu i-ai da prea multe sanse. Mi-a aratat si de cat de putin ajutor are nevoie un asemenea animalut ca sa se refaca: un loc linistit, un pic de hrana si un pic de dragoste sincera. In rest, stie el ce are de facut. Iar rasplata, va asigur, este pe masura.

soooo sleeeeepy......



2 ian. 2010

Intalnirea cu Asociatia Robi (aprilie 2009)

Prin aprilie 2009 am inceput sa caut pe internet asociatii pentru protectia animalelor din Bucuresti, pentru ca aveam de gand sa donez vestitii 2% din impozitul pe venit unei asemenea asociatii. In acelasi timp, as fi vrut si sa ma ofer voluntar, sperand ca asa pot face mai multe pentru animale, decat de una singura si fara cine stie ce resurse.
Nu auzisem din presa decat de Vier Pfoten, dar cautam ceva mai neaos. Am gasit imediat multe nume de asociatii, care mai de care mai sugestiv si atragator pentru iubitorii de animale... am cautat mai departe, si s-au rarefiat brusc... despre multe dintre ele informatiile pe internet se opreau acolo, altele aveau website-uri neactualizate de nu stiu cand... un alt site era destul de bine facut, dar mi s-a parut rece... am dat si de o gramada de venin improscat in toate partile... am dat si de site-ul ROBI, din care reiesea ca niste oameni cu suflet par totusi sa se ocupe de animale. Semn bun, dar poti sa stii? Stiu eu cum e cu asociatiile de tot felul din Romania...
Am scris, de tatonare, si mi s-a raspuns, repede si civilizat. Am intrebat daca-i pot vizita pe ei si pe animalute la sediu, sigur ca orice asociatie are un sediu unde tine animalele pe care le are in grija, asa e in toate tarile civilizate, doar am citit pe internet! Ei bine, nu, mi s-a spus ca ROBI nu avea o asemenea locatie, voluntarii fiind cei care cazeaza, la ei acasa, animalele aflate in grija lor. Am fost oarecum dezamagita, dar am aflat ca au si o campanie de adoptii in Parcul Obor, in fiecare sambata cu vreme buna, si m-am gandit sa-i vizitez acolo.

Am reusit sa-i vad la Obor dupa inca vreo saptamana cand in sfarsit n-a mai plouat.. Am ajuns devreme. Voluntarele, fete tinerele, zoreau care incotro. Au fost montate tarcurile, au  fost adusi si  cativa catei. Ei se tot zbenguiau, fetele discutau cu vizitatorii...o atmosfera foarte ok. Un pic mai tarziu in cursul zilei,  am cunoscut-o si pe Marilena, presedintele asociatiei (NB o titulatura la care ea personal, in modestia ei, nu tine). A coborat dintr-o Dacie fara fasoane si s-a apropiat de noi. Am vazut cum sareau s-o intampine cateii, ce circ faceau si cat se bucurau ca venise - era mama lor, clar! Acum, dupa atatea luni, scena mi se pare absolut obisnuita si s-a repetat de zeci de ori, insa atunci, ca nou-venit, mi s-a parut un moment cu totul special, si pe care n-am sa-l uit. Cateii m-au convins ca am nimerit unde trebuia.



Cei de la Asociatia ROBI m-au primit, iar eu am ramas cu ei, si ceva-mi spune ca vom mai fi inca multa vreme impreuna.

Despre activitatea din 2009, in episoadele urmatoare :-)

Pisicile din Japonia (aprilie 2007 - martie 2008)

In ultimul an de sedere in Japonia am locuit intr-un campus universitar. Un loc linistit, cu cateva camine de studenti, masini putine, verdeata multa, cate un iaz ici si colo... si muulte, multe pisici, care traiau din ce gaseau prin gunoaie si din ce vanau prin spatiile verzi. De fapt, tot orasul era plin de pisici maidaneze; cat despre caini ai nimanui, erau... vreo doi.
Tot trecand prin campus ani de zile, le stiam bine pe matze, dar altceva a fost sa le vad la doi pasi de mine, zi de zi... Am ajuns sa le hranesc regulat, sa le cunosc si sa ne imprietenim. A fost prima mea experienta cu o comunitate intreaga de pisici "salbatice" (sa tot fi fost vreo 30-40) si am invatat foarte multe de la ele... si PENTRU ele.
Incercand sa le ajut, mi-am petrecut multe ore pe internet, pe site-uri de profil din lumea larga, invatand despre animal rescue, feral cats,  TNR (trap-neuter-return, "prindere - sterilizare - intoarcere in teritoriu") si cat behaviour...
Tot cautand, am aflat si ca in zona in care locuiam inca nu se auzise de protectia animalelor (ei bine da, in Japonia!), si nu exista nici o asociatie care m-ar fi putut ajuta. De una singura, n-am reusit sa fac mare lucru... dar am gasit pana la urma un veterinar mai descuiat la minte, care a acceptat sa-mi sterilizeze  o familie de sase pisici, pe fiecare la un sfert din pretul obisnuit (care e vreo 200 de dolari!). Minunea  s-a intamplat in al 12-lea ceas, cu doua saptamani inainte de plecare, cu ultimii bani ramasi dupa ce m-am vazut cu biletul de avion in buzunar, si cand nu mai aveam nici o speranta ca voi reusi.

Povestile lor le gasiti pe Flickr. Chiar si acum, dupa aproape doi ani, ma mai gandesc la pisicile din campus si mi-e un dor cumplit de cateva dintre ele...

Mama Pisa si cei cinci pisoi, pe care am reusit sa-i sterilizez. Daca ramaneam sa locuiesc in Japonia, as fi facut orice sa ramanem impreuna.

Cand ne-am intalnit...
kitten story - photo 13 of 18 (best viewed in order)

... si cand ne-am despartit, dupa 10 luni.
mission accomplished !!!

Daca vreti si o comparatie :-)
Gran Finale!

Dai-chan, un motanel pierdut de mama, pe care am avut placerea sa-l cazez vreo cinci saptamani, iar apoi i-am gasit adoptator (cumplit de greu).
Houston, we have a problem!

Si restul de pisici  din campus, fiecare cu personalitatea si tabieturile ei, dar toate sociabile, binecrescute si flamande...
time to say goodbye...

Dupa ce m-am intors in tara, am fost obsedata de ideea de a crea o asociatie care sa ajute pisicile din campus, macar cu sterilizarea. N-am reusit, probabil din lipsa mea de experienta, distanta mult prea mare si lipsa de colaboratori (voluntari dispusi sa se ocupe de pisici) la fata locului. Inca nu m-am impacat cu ideea esecului... dar intre timp am gasit un loc unde pot face ceva pentru animale, mult mai aproape, si asta ma ajuta sa dorm noptile. Despre Asociatia ROBI in episodul urmator...

The beginnings


De unde pana unde voluntariat pentru protectia animalelor?

Pai... probabil ca n-avea cum sa fie altfel. Am fost crescuta de niste parinti normali si cu bun simt, care intotdeauna s-au purtat frumos cu animalele. Asa am invatat ca, daca intalnesti un animal in drumul tau, il mangai, vorbesti frumos cu el si-l ajuti cum poti.
Incet-incet, am ajus sa-mi dau seama cat de multa nevoie au animalele de ajutor si cat de mult imi doresc eu sa contribui, intr-un mod organizat si cat mai eficient. Asa am ajuns sa fac voluntariat. La care vom ajunge in episodul urmator. Deocamdata, iata incepturile timide...

Primul animal salvat si ingrijit de mine? S-a intamplat demult, cand nici nu stiam ca exista oameni care se ocupa in mod organizat de asa ceva.
Cand treceam in clasa a opta, la sfarsitul vacantei de vara, am gasit un pui de porumbel pe malul Muresului, fix in ziua cand trebuia sa luam trenul inapoi spre casa. Biata mama n-a mai zis nimic, l-a pus intr-o sacosa si l-am luat si pe el la Bucuresti... culmea, a supravietuit si drumului, si nestiintei noastre (de internet si informare online inca nu se auzise)... i-am facut culcus sub un scaunel pe balcon, l-am hranit la bunul-simt, i-am indesat boabe pe gat o perioada, apoi a invatat sa manance singur... se bucura sa ne vada si ni se catara pe umeri si in cap, ne ciugulea nasturii de la camasa... si, intr-o buna dimineata, surpriza! Balconul era gol... iar el a venit in zbor, mandru nevoie mare, de pe casa vecinului! A ramas o vreme in zona si venea intotdeauna cand il strigam, pe urma nu l-am mai vazut, probabil ca si-a gasit pereche si s-a dus sa-si vada de viata...

Mai tarziu, in clasa a unsprezecea, am venit acasa si am descoperit un motanel de vreo doua luni dormind pe fotoliu in sufragerie! Asta da surpriza, mai ales ca pana atunci nu avusesem nici un animal in casa, din motive intr-o mare masura obiective. Motanelul fusese gasit cine stie pe unde de o matusa, iar mamei i s-a facut mila. I-am spus Tăneaţă, de la mo-tăneaţă.
Nu l-am crescut cum imi cresc pisicii azi, cu bobite superpremium, litiera in casa, deparazitari periodice si vaccinari... ce sa mai vorbim de sterilizare, care mi se parea un fel de tortura inutila pentru bietul animal... pleca noaptea afara, se intorcea dimineata, il cocoloseam cu totii, ii dadeam carnita incalzita, il luam cu mine-n pat, ii mai prindeam din purici cu mana... in orice caz, il iubeam si ne iubea, fara urma de indoiala. O data a disparut si l-am gasit dupa sapte nopti de cautari, inchis intr-o pivnita; alta data a venit cu un picior rupt (una din putinele dati cand l-am pus in traista si-am plecat cu el la veterinar); mai venea muscat si-l oblojeam... na, ca un pisic de curte, iar noi, ca niste stapani de pisic de curte care nu stiau mai multe... a murit la sapte ani, probabil din cauza unor probleme la rinichi. Si acum ma intreb dac-ar mai fi trait, daca sunam veterinarul noaptea, cand am vazut ca-i e foarte rau, fara sa astept pana dimineata la o ora rezonabila, ca sa nu-l deranjez pe doctor...
Mi-a murit in brate si vreo luna incheiata nu m-am oprit din plans... imi dau lacrimile si acum, cand imi amintesc de el, si-l rog in gand sa ma ierte ca nu m-am priceput sa-l ingrijesc mai bine.

Eram deja la facultate... A mai urmat un motanel, tot de vreo 2 luni, pe care l-am momit cu carne cruda si l-am scos de sub caroseria unei masini de la noi de pe strada, unde statuse doua zile si nimeni nu facuse nimic. Tin minte si acum reactia vecinei de sus, de vizavi, o batrana care de altfel avea si ea pisici: "Oof, bine ca l-ai prins, ca de doua nopti nu ma lasa sa dorm, m-a exasperat cu mieunaturile". Braaavo, madam!
Maumau a fost sa fie tot motan liber si necastrat, care hoinarea noptile si dimineata venea acasa flamand si somnoros..., pe la 4 ani, a inceput sa vina tot mai rar pe acasa. A venit o data dupa vreo trei luni, a ramas o noapte in casa de parca nimic nu s-ar fi intamplat, iar a doua zi a cerut sa plece si nu s-a mai intors. Am senzatia ca si-a gasit pe undeva prin cartier un loc mai bun, in vreo curte fara caini (vecinii mei de jos aveau caine, si Maumau trebuia mereu sa-l fenteze), si a preferat sa ramana acolo... Au trecut deja destui ani, probabil ca si el e acum oale si ulcele...

Mai departe... dar de aici am sa scriu mai putin, pentru ca am intrat in era digitala si va pot trimite direct la poze.
In Japonia, in 2005, fix de ziua mea. In drum spre scoala. Un pisoi mai mic decat palma, cazut intr-un canal, mai jos decat puteam eu sa ajung. Am incercat diverse solutii si pana la urma a venit a doua zi un echipaj de pompieri si mi l-au scos de acolo. Ca sa n-o mai lungesc, v-o prezint pe Pitsi.


pitsi

N-am gasit cui s-o dau cand era mica si pe urma nu m-am mai putut desparti de ea, asa ca in martie 2007 am adus-o acasa si am lasat-o in grija parintilor un an, pana m-am intors si eu definitiv. Intre timp s-a indragostit de tata, iar pe mine inca nu m-a iertat ca am abandonat-o, in viziunea ei.

Urmeaza pisicile din campus, aprilie 2007 - martie 2008, si pe urma ajungem incet-incet si-n 2009, dar in episodul urmator...



1 ian. 2010

Incepem in 2010

Am blogul de ceva vreme, dar n-am postat inca nimic. Intotdeauna au fost altele mai urgente de facut.

In 2010 am insa de gand sa va povestesc, mult si des, despre animale. Animale cu patru picioare, amarate si care merita mai mult, si cu doua picioare, care se considera oameni dar nu sunt.
Oameni, cu adevarat OAMENI sunt cei ca echipa ROBI, pentru care am un respect imens si sunt mandra sa-i cunosc.

LOGO ROBI

http://www.4animals.ro/
http://www.flickr.com/photos/asociatiarobi/
http://www.facebook.com/asociatia.robi