Flash News (29.09.2010)

Sambata 18 septembrie au fost adoptati, impreuna, Midnight si Mia. Prietenii lor cei mai buni sunt acum doi baietei, frati, fiecare fericit ca are pisica lui :-) Bineinteles, baieteii sunt responsabili cu joaca, iar saraca mama, cu litierele, hrana... si restul de treburi din gospodarie. Dar asa crestem cu totii mari.

S-au eliberat doua locuri de cazare, asa ca sambata seara am luat-o la mine pe Izzy, o tigrata frumusica, torcatoare si cam muscacioasa (dar din dragoste, parol! :-) data spre adoptie (nu de mine) cu putin timp inainte si returnata pentru ca a facut ce-a facut si a sarit pe geam - iar adoptatorii si-au dat brusc seama ca un animal in casa e o responsabilitate prea mare. Aici a fost si scaparea cui s-a ocupat de adoptie, ca n-a intrebat daca in casa sunt plase la geamuri. Din pacate ni se mai intampla, cand suntem prea putini oameni cu prea multe pe cap.

Dupa 10 zile in care m-a cucerit :-), Izzy a fost din nou adoptata, ieri. Mi s-au promis poze, in scurta vreme :-)

Duminica, 19 septembrie, l-am luat si pe Otto, un motanel care a trecut prin multe si nu le-a uitat...

Acum invata sa nu-i mai fie frica de toti si de toate, invata ca are voie sa faca multe lucruri, cum ar fi dormitul pe o perna moale, invata ca, si daca nu sta ascuns, nu i se intampla nimic rau... Lucram la socializare, serios si sustinut, iar el se schimba de la o zi la alta. Am sa-i scriu povestea, la un moment dat. Deja isi merita numele de Otto cel Viteaz :-)

Duminica trecuta, 26 septembrie, am preluat un... mini-Otto! Un pisoi negru de cateva zile, nu mai mult de 4-5, gasit de cineva la 5 dimineata, in scara blocului langa lift, intr-o sacosa de hartie, invelit in prosopel... probabil ca singura lui vina a fost ca s-a nascut negru, daca nu cumva... ca s-a nascut, pur si simplu.
Asa ca acum iar am program de biberon din 3 in 3 ore... desi nu pot sa spun ca-mi era chiar dor.

Mai am porumbelul, mananca singur, zburataceste, i se schimba vocea si, surpriza, i-au cazut negii si e din nou frumos!
30 august:

Ieri:
Mai avem de lucru cu zborul, dar sper sa nu ne mai ia mult. Pe urma, ciresul din curte o sa fie al lui, iar la masa, pe geamul de la bucatarie, e oricand binevenit :-D

Motanul din cires (17.09.2010)

Asta da salvare cu suspans...

Tocmai scosesem porumbelul in curte, la aer si la lectia de zbor, intr-o dupa-amiaza, cand m-a anuntat mama, de la etajul 1, ca vede o pisica siameza cazuta in curtea de lumina. Cine stie de cate ore statea acolo...
Nu e prima oara cand se intampla. Ce numim noi "curtea de lumina" e practic un spatiu de cativa metri patrati cu ziduri inalte de 2 metri si ceva pe fiecare latura, fara alta intrare, intre casa noastra si casa vecinului. Se mai intampla sa treaca pisici de-ale cartierului, in drumurile lor si, fie din neatentie, fie la vanatoare de porumbei, sa cada acolo. La marginea de sus, in interior zidul are un fel de surplomba, si nu reusesc sa iasa singure. Alte dati le-am pus o scandura foarte lunga si ele au asteptat noaptea ca sa se catere si s-o zbugheasca afara din curticica, libere. De data asta n-am avut, si lucrurile s-au cam complicat...
Am luat o scara inalta de lemn, m-am suit pe zid, am coborat-o in partea cealalta, in curticica, am coborat si eu, si am incercat sa conving pisica (de fapt motan, cred ca era) s-o ia pe scara in sus. Ash. Era speriat, se simtea incoltit si maraia urat. L-am presat un pic si l-am manat spre scara. N-a vrut sa urce. Am insistat si de data asta a urcat, dar a cazut de sus, inainte sa poata sari pe muchea zidului. O data, de doua ori... a treia oara l-am prins cand cadea, cu gandul sa-l arunc eu peste zid, si bineinteles s-a infipt in bratul meu cu ghearele si m-a muscat. (Aveam maneci lungi si manusi, dar tot m-a capsat). Am schimbat pozitia scarii si de data asta a reusit sa ajunga sus, pe muchea zidului... dar a vazut in fata ochilor trunchiul ciresului de la mine din curte si a tasnit in sus, pana-n varf. Minunat.


Acolo, la 8 metri inaltime, si-a petrecut cele 36 de ore din viata lui de care cu siguranta nu vrea sa-si mai aminteasca niciodata. Nu indraznea sa coboare si cauta sa scape tot in sus, pana ajungea pe crengute prea subtiri si trebuia sa se intoarca. Nu m-am inteles cu el si nu era o pisica pe care sa poti pune mana, asa ca a trebuit sa gasesc alta solutie decat urcatul unei persoane (eu, sau pompierii, sau vreun alpinist comunitar, nu conteaza) in copac, pentru ca n-ar fi stat sa fie prins si dat jos. Riscam sa sara de frica si sa-si franga gatul pe cimentul din curtea mea.
A doua zi de cand statea in copac am reusit sa gasesc o bucata de placaj suficient de lunga incat sa ajunga pana la copac de la fereastra dormitorului meu, la etajul 2 - inaltimea la care era pisica. I-am pus la vedere mancare si apa, am lasat fereastra deschisa la camera, am lasat o litiera in mijlocul camerei (i-o aratasem si zgreptanasem in ea inainte, ca sa stie despre ce e vorba), am inchis usa si m-am exilat cu pisicile, total nedumerite, in restul casei.


Am asteptat. Am asteptat degeaba toata ziua, ca nu s-a intamplat nimic. A ignorat total ingineria mea. Insa noaptea pe la unu (stateam in curte la pânda) l-am vazut ca se dusese sa manance! Era pe placaj si nu intrase in casa, dar macar manca! Am incercat sa fac cat mai putin zgomot si sa le tin si pe pisici potolite. N-a fost chiar usor. Pe la patru si jumatate dimineata mi-am pierdut rabdarea si m-am dus sa vad. Mancarea era mancata, apa bauta, litiera plina de pipi siiii, surprizaaaa..... nu, nu pisica, doar un caca mare in mijlocul patului meu! Probabil se gandise ca facea prea mult zgomot daca scurma in litiera.
M-am uitat in cires si am vazut motanul odihnindu-se mult mai jos, in dreptul etajului 1, unde se bifurcau niste crengi mai groase si putea sta mai bine. De acolo ar fi ajuns destul de usor si pe garajul altor vecini, si de acolo jos, asa ca nu mai era o problema. M-am culcat putin si, pe la sase dimineata cand m-am uitat iar dupa el, disparuse.
Mi-ar fi placut sa-mi intre in casa si sa ramana ascuns pe undeva, fara sa se mai intoarca in cires, ca sa-l pot tine cateva zile, sa-i pun afise si eventual sa-i gasesc stapanii, in caz ca era motan de apartament care se pierduse. N-a fost sa fie asa, dar oricum, bine ca a coborat din cires intreg. Deja aveam de gand sa scutur eu copacul a doua zi, cat mai era inca in putere. Fara apa si mancare, nu cred c-ar mai fi rezistat mult acolo sus, si de coborat nu cred c-ar fi coborat singur.

Sussi (14.09.2010)

Sussi, asa i-am spus pana la urma pisicutei de la Cernavoda.

Avea intr-adevar hernie de diafragma, cum m-am temut. A fost operata vineri, iar azi, dupa patru zile, n-a mai rezistat. Nu mai conteaza detaliile.

Am cules-o acum o saptamana din drum, dintr-un loc pe unde trecea multa lume si nimeni inaintea noastra nu se oprise sa vada macar ce-i cu ea. Am tinut-o la mine si cred ca a fost pentru prima oara cand calca intr-o casa de om. Sunt sigura ca i-a placut. A avut parte de blandete, adapost, mancare buna... inainte de operatie cerea s-o iau in brate si statea mult sa toarca. Se uita uimita la tot ce era in jur, la pisicile mele fericite, la jucariile lor... Dimineata ii placea sa-si gaseasca o raza de soare pe covor si sa leneveasca acolo.
Ne-am petrecut tot timpul impreuna zilele astea si i-am spus multe, multe lucruri. I-am spus cat e de frumoasa si cuminte, i-am spus ce viata o astepta cand avea sa se faca bine, cum o sa fie cand va creste mare si sanatoasa, cum o sa se joace fara sa oboseasca si cum o sa doarma la iarna dupa soba calda... i-am promis ca, daca se face bine, n-o sa-i lipseasca nimic si n-o s-o mai necajeasca nimeni.
Aseara, prima oara dupa operatie, a parut ca se simte mai bine. S-a dat jos din culcusul ei, mai ferit, si a venit sa stea cu mine si pisicile. Am luat-o in brate si am stat la calculator. Ne-am uitat impreuna la pisicile mele cum se jucau. A si tors, timid, prima data de vineri incoace, si m-a umplut de fericire. "Vezi, Sussi", i-am spus, "asa o sa fie viata ta cand o sa te faci bine." A parut multumita.
Pe urma ne-am dus sa ne culcam, tot impreuna, ea sprijinita de bratul meu, asa cum am facut in fiecare seara. Am stat mult sa-i ascult respiratia, de frica sa nu se opreasca... tot ca in fiecare seara.

Azi dimineata ne-am trezit si, primul lucru, am mangaiat-o bine si a tors, inca somnoroasa. Mi-am spus c-o sa avem o zi mai buna decat celelalte, dar a fost ultima. Imi pare atat de rau, sunt sigura ca i-ar fi placut mult sa traiasca asa cum ii promisesem eu...


Despre Sussi pe cand inca mai speram.
Si niste poze aici.

"Concediu", cica... (05.09.2010)

Am plecat in "concediu" trei zile. Vorba vine... Un scurt weekend la mare, acum cand deja vara s-a terminat. Ultima oara am fost plecata in concediu acum doi ani, cand am mers o saptamana in Creta. Vara, cald, soare, mare, civilizatie antica, vestigii, traditii... si mult prea multe pisici ale nimanui. Ajunsesem sa car in rucsac, pe langa prosop, costum de baie si aparat de fotografiat, cate o punga de 3 kg de boabe Whiskas (altceva n-aveau la supermarketul de langa hotel) si sa hranesc tot ce-mi iesea in cale. Aici sunt doar o parte dintre pisicile pe care le-am intalnit si hranit cat am stat in Creta. Mi s-a rupt sufletul pentru fiecare dintre ele.

Acum, doi ani mai tarziu, am mers doar pana la Constanta. Deh, criza si buget redus... Am mers impreuna cu S., colega mea de la ROBI. Vremea se anunta nu tocmai buna, si ne-am ales Constanta si nu alt loc de pe litoral ca sa ne putem macar plimba prin oras, daca n-om putea sta la plaja. Cam asa s-a si intamplat.
Constanta dupa plecarea valului de turisti? In mare masura dezolanta... Am umblat mult pe jos, pe la muzee si inspre port, uneori pe stradute, eu cu aparatul de fotografiat de gat. Am dat peste multe maidane, case superbe in paragina, mormane de daramaturi si multe, iarasi prea multe animale ale nimanui. Frumoase si triste, flamande, cu rani vechi, fara cate un ochi sau picior... Le-am hranit si pe astea cat de cat.

Weekendul a trecut si am luat autocarul inapoi spre Bucuresti. Am oprit la un soi de popas, pe langa Cernavoda, unde la dus hraniseram caini. Acum cainii nu se vedeau, in schimb, intr-un loc pe unde trecea toata lumea spre restaurant, zacea un pisoi. Aveam de gand sa-i dam ceva de mancare si atat, insa cand ne-am uitat mai bine la el... era cutremurator de slab, intre torace si bazin i se vedea doar sira spinarii si parea ca, pe sub piele, nici intestine nu mai are. Pe langa asa ceva chiar n-am putut trece. L-am infasurat in jacheta mea, S. a luat "bocceaua" in brate si ne-am urcat in autocar. Nu cred ca ne-a observat cineva din ceilalti 40 de calatori, asa cum nu observasera nici pisoiul, desi au pasit pe langa el. Oricum n-avea sens sa vorbim cu soferul, ca sa ne spuna "nu". Doua ore jumatate, pana la Bucuresti, pisicuta a stat ascunsa in poala la S., cuminte, ba motaind, ba framantand cozonaci, ba chinuindu-se sa respire...

Acum e la mine acasa, i-am dat sa manance cate putin si a mancat, dar nu cu pofta. Respira greu. Toata seara mai mult a dormitat in culcus, sau s-a uitat la noi (eu si cele patru mâtze) de la distanta. Cred ca simte ca e-n siguranta, si totusi nu-i vine sa creada...

Maine mergem la veterinar. Sunt foarte curioasa cat cantareste. Acolo unde ar trebui sa aiba burtica, o cuprind de jur imprejur cu doua degete, de parca ar avea doar coloana vertebrala si atat. De fiecare data cand o ating simt un gol in stomac (in al meu, vreau sa spun). Mia, la doua luni si 700 de grame cat a implinit, e de trei ori mai grasa.

Nu sunt sigura ca mai vreau concediu in curand. Ar trebui sa ma duc in varf de munte sau in pustietate ca sa am liniste, pentru ca oriunde locuiesc oamenii sunt si animale care sufera. Le am in jurul meu si-n Bucuresti, le vad si mi se rupe sufletul in fiecare zi, dar aici parca mai reusesc sa fac ceva pentru ele, sau macar stiu ca as putea apela la cineva pentru ajutor. In alta parte insa, ce sa fac? Unde sa le duc? Cat le ajuta ca le hranesc o data, si cate pot sa strecor sub haina si sa le iau cu mine?

Iar am cinci pisici in casa...