O treaba neterminata (31.12.2012)

M-am dus prima oara s-o prind pe 5 decembrie. Am sperat sa mi-o aduca Mos Nicolae si sa-i spun Nicky, sau Nicoleta, sau orice alt derivat, dar nu s-a intamplat. Nu mi-au adus-o nici Mos Craciun, nici Sfantul Stefan... nu stiu cine o sa mi-o aduca, pentru ca eu una nu reusesc s-o prind. Cred ca am sa-i spun Naluca. 

E o pisicuta tanara, femela, care de cel putin doua luni traieste pe peron la metrou la Gara de Nord, de fapt in catacombele de dupa pereti, de unde iese printr-o gaura de aerisire si pe sub o usa. E hranita si i se pune apa, dar nimeni nu poate pune mana pe ea. Noaptea iese si se plimba, ziua sta mai mult ascunsa. 

Iar mie nu-mi intra in capcana. Am schimbat meniul, am schimbat capcana de doua ori, am descantat-o (asta ii place, cand tac iese din gaura, se uita dupa mine pe peron si ma striga sa merg sa mai vorbesc cu ea), am incercat cu jucarii, cu iarba pisicii, cu masline, cu toate felurile de conserve de oameni si pisici. Nimic. Intra in capcana pana la jumatate si ori isi trage cu gheara ce apuca, ori rabda, dar de calcat pe dispozitivul de declansare n-ar calca nici moarta.

Momentan am epuizat toate ideile si resursele, dar incapatanarea mea e mare.

===============

UPDATE, 16.01.2013

Dupa 43 de zile: http://andreea-robi.blogspot.ro/2013/01/pisicuta-de-la-metrou-16012013.html

Doi ani cu Noël (dec 2012)

Noël, Noelușul meu drag.

Tandru cu mine, sfios cu unii necunoscuti (cei buni) si de-a dreptul speriat de altii (ei bine da, animalele simt :-D). O iubeste pe mama, care tot vine pe la mine sa aiba grija de sugari, cat nu sunt eu acasa. Interesant este ca de tata, pe care il vede extrem de rar si pe care te-ai gandi ca nu-l prea tine minte, nu s-a ferit niciodata. Cum ziceam, animalele simt :-)

Noelușul bun, care-si iubeste familia pisiceasca si se intelege bine cu toti ceilalti, dar are o feblete pentru unchiul Tibi (desi Tibi mai degraba il tolereaza) si mereu se duce respectuos la el, cu capul plecat, ca sa fie lins pe urechi, iar cand Tibi il lasa sa stea langa el, e in al noualea cer:

Noelușul intelept si altruist, care vrea sa ma ajute si care s-a ocupat, fara exceptie, de toate generatiile de pui care mi-au trecut prin casa. Cu o rabdare infinita, i-a vegheat si i-a lasat sa faca din blana lui ce-au vrut ei :-), i-a educat, s-a jucat cu ei si le-a fost dadaca, mai ceva ca Mami, care de la o vreme cred ca a obosit, pentru ca-i evita pe pisoii foarte mici.

Noelușul pe care-l mangai si-l laud mereu, iar el toarce si inchide ochii lenes, de parc-ar zice "stiu, stiu... " :-)

 

Charlie si Spotty - update (dec 2012)

Cei doi sugari gasiti la jumatatea lui august, si pe care, cand de-abia implinisera vreo 10 zile, i-am luat la mare cu cortul, fiindca n-aveam cu cine sa-i las. Lor le-au priit aerosolii, iar noua, vacanta :-)

Cel alb cu negru e Spotty, pisoi normal de la bun inceput. Pe cel alb cu portocaliu, sugar cu MAAARI probleme neurologice, de care n-am fost sigura ca o sa traiasca prea mult, l-am numit Charlie, ca pe vestitul motan cu hipoplazie cerebelara (Charley pe youtube). Pana pe la 4-5 saptamani, cand a inceput sa vada, se clatina incontinuu ca un copil de la orfelinat si, pentru ca se dadea cu capul de toti peretii, ii tineam intr-o cusca tapetata cu burete. 

Pe urma, cand a mai crescut si a inceput sa misune, s-a coordonat din ce in ce mai bine, spre enorma mea bucurie. In afara de faptul ca manca mai greu si inca mai clatina din cap, ca un batran sfatos, a inceput sa semene tot mai mult cu un pisoi normal. 

 Noelusul cel bun, bineinteles, nu se dezminte :-)

Mami, ce sa mai faca si ea... 

Intre timp s-au facut pisoi de 4 luni, grasani si plini de energie. Charlie tine pasul si la joaca, si la mancare, si la tors. Din pisoi rapciugos, cum era cand l-am preluat, s-a facut un motanel cu blanita foarte deasa si moale. E tare dulce, mi-e drag de el de nu mai pot si, ramane intre noi, cred ca-l alint un pic mai mult decat pe ceilalti...

Porumbel cu aripa rupta (30.12.2012)

Un porumbel gasit sub o masina de cateii lui M, voluntar Robi, la plimbarea de seara. Tanar si slabut, cu o aripa rupta. Deocamdata l-am cazat intr-o cusca mare, ca sa n-aiba loc sa zboare si sa-si forteze aripa, si l-am trecut pe meniu de ingrasare, cu calciu si vitamine.

Presupun ca-si va petrece iarna la mine.

Ratonel (26.11.2012)

Ratonel n-a fost cazul meu, propriu-zis... 

El si surioara lui au fost abandonati ziua-n amiaza mare pe un buleard circulat. M&M, voluntari Robi, au trecut pe acolo si i-au vazut, dar pisoii erau speriati si au fugit. I-au tot cautat, seara le-am dus eu capcana, dar nu i-au mai vazut. A doua zi l-au gasit pe Ratonel, murdar ca naiba si cocotat intr-un copac. Fiind prieteni cu baiatu'de la cablu, au gasit scara si l-au dat jos imediat. 

A stat la mine o zi, pe urma l-am dus in alta parte in cazare temporara unde l-am si spalat bine, ca nu se putea, a mai stat acolo vreo trei zile si a fost adoptat, incredibil de repede.

Surioara lui n-a mai fost gasita.

Micutul Mathias (05.11.2012)

Se insera. Fusesem cu M. la adapostul de catei si tocmai plecam spre casa, cu masina. Mai aveam un pic si ajungeam la lumea civilizata, la drumul mare. Pe campuri, aproape de ultimele case din sat, doua fetite se jucau, ghemuite. Pe urma s-au ridicat. Una tinea in maini niste bulgari de pamant cu fire de iarba, cealalta... ceva. Din experienta noastra, "ceva" mic, in mijlocul drumului sau in mainile oamenilor e aproape intotdeauna un pui de animal. Ne sare inima si ne apropiem sa vedem despre ce e vorba, sperand totusi ca era doar o punga, sau un obiect oarecare... dar de data asta n-a fost doar o punga, ci un pisicut de vreo doua luni jumate. 

La marginea unui sat unde oamenii n-au nici cea mai mica grija de animale si unde cainii lor ies din curti si umbla flamanzi pe strazi, n-ar fi avut nici o sansa. Am luat-o pe fetita cu duhul blandetii si i-am zis sa mi-l dea mie, dar mi-a aruncat o cautatura incruntata si l-a strans si mai tare in brate. Am reluat negocierile, mai pe limba ei: "auzi fato, e-acasa tac-tu?" A reactionat pozitiv. Nu era tac-su acasa, dar era bunicu', cu care ne cunosteam si stia cu ce ne ocupam. Pisoiului ii curgeau ochii, asa ca i-am spus bunicului ca, fara tratament, o sa orbeasca sau o sa moara, cum s-a intamplat si cu pisoii din livada de la doi pasi de casa lui, unde stia cat statusem ca sa-i prindem. Am pronuntat, tacticos, RI-NO-TRA-HE-I-TA, si l-am epatat. 

"A, si ce, vreti sa-l luati? Pai vi-l dau, ca si asa are si piciorul rupt. Il avem de vreo saptamana". 

Dobitocule, si nu puteai sa ne opresti in oricare dintre zile, si sa ni-l dai sa-l ducem la doctor de cand l-ai vazut ca are piciorul rupt? Dar nu i-am mai zis nimic, ca-mi pusese deja pisoiul in brate si asta conta. 

Telefon la Mari, aranjat cu vetul sa-l ducem direct la cabinet, fuga la Bucuresti. 

A fost operat, i s-a pus o brosa si a stat vreo trei zile la cabinet. Cand m-am dus sa-l iau, era fericit si nu-si dorea decat sa stea in bratele cuiva si sa fie mangaiat. 
.

 

Pentru ca la mine acasa erau prea multi pisoi si prea navalnici, a stat o vreme in cazare temporara, undeva unde stiam ca e un motan batran si care doar cu greu poate fi scos din ale lui. Perfect pentru un pisoi care trebuie sa stea cuminte, sa i se vindece piciorul. Ash, dupa vreo doua saptamani (cand deja i se scosese si brosa) erau nedespartiti, se jucau in draci, cel mare il adoptase si-l tot spala...

Dar R. n-a mai putut sa-l tina si l-am luat eu. Vreo trei zile s-a marait cu ai mei, dar pe urma totul a intrat in normal. 

E un lipicios mic si torcator. Dimineata, cand Noël deschide usa de la dormitor ca sa poata veni la mine toata lumea :-D, urca in pat si mi se strecoara pe gat, pe langa plapuma. Bineinteles ca trebuie sa mai stam asa un pic, chiar daca intre timp a sunat ceasul :-)

Grasu' (03.11.2012)

Pasat de R., voluntar Robi, care l-a primit de la altcineva, care l-a vazut ca nu zbura. Nici n-avea cum sa mai zboare, pentru ca in coada aproape ca nu mai avea nici o pana. 

Un porumbel mare si gras cum n-am mai vazut, visul oricarui bucatar :-D

L-am tinut vreo luna si jumatate. Mi-a mancat si urechile. 

Cand l-am vazut ca se agita mult si nu mai suporta sa stea in cusca lui, l-am lasat liber cateva zile intr-o camera goala din subsol, sa-si dezmorteasca aripile si sa-si revina. Si-a revenit foarte bine, m-a alergat un sfert de ora pana am reusit sa-l prind :-D

Dus afara, prima lui grija a fost sa mai manance putin, daca tot daduse peste painea inmuiata pentru porumbeii mei din cires, pe urma s-a uitat in sus, s-a uitat in stanga, s-a uitat in dreapta, si-a zburlit penele, si le-a aranjat meticulos si si-a luat zborul. Cred ca o sa se descurce la mine-n cartier.  

Mau (07.10.2012)

Inca un aviator, al patrulea, in timp, dupa Mussi, Mitts - Henri Coa(n)da si Tavi Aviatorul, cazut de pe terasa aceleiasi vecine (iresponsabila, dar altfel cu mari pretentii), de la etajul 2. Cules de data asta de alti vecini care stiu sa ma sune cand gasesc ceva :-D Mi l-au adus in stare de soc, lovit la nas, cu un ochi care ii curgea putin si o mega-raie in urechi. La raie ma asteptam, e brandul tuturor pisicilor cucoanei. Altfel, se preocupa sa le puna la gat margele sau zgardite cu clopotei.

Cel mai greu mi-a fost sa-i aleg numele. Henri Coa(n)da am mai avut, era motanel si nu-i puteam zice Amelia (Earhart), Traian (Vuia, dar nu numai) nu suna prea bine zilele astea... :-D fiind si birmanez, i se potrivea un nume mai nobil, gen Antoine (de Saint-Exupéry), dar pe urma m-am gandit cum aveau sa i-l poceasca potentialii adoptatori, si am renuntat. Am experienta de la Noël, pe care din Noli si Nolea nu-l scoteau...

In pana de idei, l-am luat in brate si l-am intrebat:
- Pisicut, tu cum vrei sa te cheme?
Mi-a raspuns, prompt:
- Mau!
Si asa i-a ramas numele.

Vreo doua zile a fost tare amarat, era rupt de lumea lui, il dureau oscioarele si-l mancau rau urechile... unde mai pui ca-l si curatam de trei ori pe zi si-i puneam picaturi in urechi...

Pe urma s-a integrat, pe langa Mami cea inteleapta si ceilalti pisoi de seama lui.

S-a facut un grasunel frumusel si in scurta vreme i-am si gasit adoptator. 

Puiul de sturz (06.10.2012)

Gasit pe strada, de tata, cand se intorcea de la cumparaturi. Mi l-a adus in palme. "Nu zboara. Doar nu era sa-l las acolo??" E clar ca aschia n-a sarit departe de trunchi :-D

La inceput nici n-am stiut ce e. Mi-am dat seama din poze, cautand pe internet, ca ma pricopsisem cu un pui maricel de sturz. Buuun. Dar ce te faci cu meniul, pentru ca sturzii nu mananca grau sau paine inmuiata, ca porumbeii mei din cires, ci prefera prospaturi, musculite, larve, rame...

Am scos niste mancare de pisici in curte, intr-o cutiuta, si i-am vanat cateva muste, dar fara prea mare spor. N-a fost deosebit de incantat, probabil si pentru ca nu mai miscau suficient de mult cand i le-am dus pe tava. Ca sa nu moara de foame, i-am indesat si carnita cruda pe gat, dar nu-i placea deloc sa-l prind si sa-l manevrez. Oricum, pasare atat de agitata n-am mai vazut, se misca incontinuu incercand sa scape din cusca in care il tineam. 

Suporta greu captivitatea si nu era chiar grav ranit, zburatacind totusi, iar eu pur si simplu nu ma vedeam mergand la Obor sa-i cumpar larve, pe care pe urma le-as fi tinut vii... unde? in frigider? in casa??

I-am dat drumul in libertate cat am putut de repede, dupa doar vreo 3-4 zile.

L-am dus in Herastrau, intr-un loc suficient de ferit, si cu pajiste, si cu padurice, si cu apa proaspata de la o teava pe care n-o repara nimeni niciodata, cu multe soiuri de pasaret in jur, cu veverite si fara pisici. L-am urmarit cum a topait un pic, uitandu-se in stanga si in dreapta, pe urma s-a dus sub niste tufisuri... si sper sa se fi descurcat si sa-si fi gasit neamul lui de sturzi pe acolo.