flickr badge

[andreea] - View my 'catspotting' photos on Flickriver

26 dec. 2014

Little Rudi (24.12.2014)

Eu pe Moş Crăciun îl tot rog de câţiva ani buni să-mi mai ia din animale, nu să-mi tot aducă, dar el înţelege mereu pe dos... În 2010 Noël, în 2012 Puricoasa, anul trecut Sonerie... 
De data asta mi-a lăsat un mic Rudolf panicat, ori nu nimerise coşul singurel, ori l-a scăpat Moşul din sanie... în orice caz, la 12 şi un pic noaptea, când mă pregăteam de culcare, am auzit din curte nişte mieunături de pisoi, jalnice. Am luat lanterna, cheile, m-am încălţat şi am coborât. Nu era în curtea propriu-zisă, mieunăturile se auzeau dintr-o curticică de lumină, mică şi cu ziduri înalte de 2m şi jumătate, între casa mea şi a vecinului. Partea de sus a zidurilor e puţin în surplombă şi de acolo nici pisicile mari nu pot să iasă, am păţit-o mai demult cu un motan.
L-am trezit pe tata, un apartament mai jos, şi l-am rugat să mă ajute. A bombănit, dar şi-a tras treningul peste pijama şi a venit după mine. Eu între timp pregătisem două scări, transportor, minciog, mănuşi din piele  şi pliculeţ cu vită :-)
M-am urcat pe o scară, de partea asta a zidului, am pus scara a doua de partea cealaltă, am coborât cu transportorul şi pliculeţul... şi pisicul (3 luni, mic cât palma), a început să zboare pe pereţi, în jurul meu, ca pe Zidul Morţii, parcă era posedat, săracul. Numai de pliculeţ şi de pis-pis nu-i ardea. Am trecut la planul B şi până la urmă l-am prins cu minciogul (ce-i drept nu chiar din prima), l-am băgat în transportor, l-am trecut peste zid şi, evident, l-am luat acasă. Am reuşit să nu trezesc vecinii.
Meet Little Rudi. 


În baie n-a vrut să stea singur, mieuna, răsturna toate cele şi se căţăra iar pe pereţi, aşa că i-am dat drumul la gen pop. Ne-a stuchit şi s-a ascuns cât de adând a putut. I-am îndesat şi eu, cât de adânc am putut, o farfurioară cu conservă şi un castronel cu apă. Ceva mai târziu s-a auzit plescăind şi m-am dus la culcare. 
A doua zi a început să mai scoată năsucul, doritor de companie felină, dar pe mine să nu mă vadă-n ochi. 


La cum se comportă, nu cred că a crescut în curtea cuiva, dar nici nu ştiu de unde vine şi cum a nimerit pe gardul meu din spate, că nu l-am mai văzut în cartier. 
Oricum, încet-încet socializăm, îl fraieresc deocamdată cu joaca, şi micşorăm distanţa pe zi ce trece. Şi-ar dori mult să se culce în blana cuiva, cum era mami înainte, dar încă n-are curaj. Se culcuşeşte aproape de celelalte pisici, dar pe altă pernă, şi-şi toarce singur până adoarme. Locul cald de lângă sobă l-a descoperit destul de repede. 


Să vedem cum evoluăm în noul an...

Porumbei 2014

Am avut şi anul ăsta nu ştiu câţi, nu le-am mai ţinut socoteala. Cu difterie, cu paramixoviroză, îngheţati de frig, crănţăniţi de pisici, năclăiţi nu se ştie în ce, că nu li se curăţa cu nimic din pene. Găsiţi prin oraş, sau prinşi direct acasă, în curte, sau primiţi de pe la alţii. Câţiva n-au rezistat peste noapte. Cei cu difterie au murit cu toţii, şi nici nu ştiu vreun caz care să-şi fi revenit din aşa boală. Cei cu paramixoviroză au stat câte 6-8 săptămâni (hrăniţi cu mâna, de mine) şi s-au vindecat, aşa că i-am eliberat.
Celor năclăiţi (primiţi de la un cabinet veterinar, la vreo 2 saptămâni diferenţă) am aşteptat să li se schimbe penele dar tot nu năpărleau, i-am curăţat cum am putut şi i-am testat dacă mai puteau să zboare. La început n-au putut, dar peste vreo două luni da, deşi nu erau complet curaţi. Le-am dat şi lor drumul.





Însă de departe cea mai tare de anul ăsta a fost bufniţa :-)


Mami (10.08.2014)

Mami, băbuţa mea cuminte. Printre alte tabieturi, îi place să găsească un petic de soare şi să se culce în el, să-şi încălzească oasele. Probabil că aşa a făcut şi acum, într-o zi însorită de august şi, adormită, nu şi-a dat seama că era prea cald. Când am ajuns acasă, am găsit-o dormind pe perna ei de lângă geam, dar abia am reuşit s-o trezesc. Era confuză şi nu se mai ţinea pe picioare. Încerca să meargă şi cele din spate n-o mai duceau. 
Presupunem că a avut un accident vascular cerebral. Timp de vreo două săptămâni, în care eu am stat mai mult acasă, cu treabă la calculator, am ţinut-o lângă mine, i-am adus mâncarea la nas, i-am dat apă mai mult silit şi am dus-o, de câteva ori pe zi, la oliţă, susţinându-i eu greutatea. Părea un pic mirată că nu se mai poate mişca, dar eram mereu lângă ea, iar când o mângîiam torcea şi frământa cozonaci ca de obicei. La sfatul veterinarului, i-am dat medicamente de oameni bătrâni, Piracetam şi B-uri, împăcată oarecum cu gândul că e bătrână şi asta e, probabil se duce în scurtă vreme. Măcar n-avea incontinenţă urinară şi puteam s-o las şi pe patul meu, unul dintre locurile care-i plăceau. Fîţi cea mică venea să-i ţină de urât. 

 
Totuşi, încet-încet, şi-a revenit. A reuşit să umble din nou, mai întâi mai mult căzând pe o parte sau pe cealaltă, dar putea să ajungă singură la farfuria cu mâncare şi la oliţă. Avea şi chef de joacă. 
Pe la începutul toamnei îşi revenise aproape complet. Mi se pare că a rămas cu un mers uşor mai ezitant, dar e funcţională şi se bucură de viaţă, mai ales acum, iarna, când sunt sobele calde iar eu mai stau câte o oră-două pe fotoliu lângă sobă, la televizor, mai mult ca să-mi poată ea veni în braţe şi să frământăm cozonaci.


Viermănoşii (11.06.2014)

Un administrator gospodar de la un bloc s-a trezit că i-a fătat o pisică în subsol şi s-a gândit să rezolve problema ca mai toţi administratorii gospodari de pe la mai toate blocurile: a luat puii şi i-a dus pe terenul viran din dos. Nu mai contează cât i-o fi căutat şi cât o fi mieunat după ei sărmana mamă pisică, sau ce mastită a făcut pe urmă, rămasă cu lapte, dar fără pui. La detalii din astea nesemnificative nu se gândeşte nimeni. 
Un aurolac i-a auzit plângând şi i-a pus într-un coteţ, pe lângă acelaşi bloc. O fată care hrăneşte pisicile în zonă a încercat să aibă grijă şi de ei, dar, neputându-i lua în casă, i-a lăsat în coteţ. A doua zi m-am dus şi eu să-i văd, oarecum îngrijorată, pentru că, peste noapte, fusese o ploaie puternică. Cei cinci pisoi sugari erau relativ ok (aurolacul ne-a spus că a venit o căţea şi a stat cu ei toată noaptea), dar, pentru că se murdăriseră peste zi şi era cald, veniseră muştele şi-şi puseseră deja o mulţime de ouă pe ei. Asta ar fi însemnat, peste alte 6-10 ore, o mulţime de viermi, care i-ar fi mâncat de vii. 


Era clar că n-aveau şanse să trăiască acolo unde erau aşa că i-am luat şi pe ăştia. Seria dinainte era deja la grădiniţă, mâncau singuri.
M-am chinuit vreo două ore să-i spăl şi să le scot toată muşiţa din blană, dar am reuşit şi n-au păţit nimic. 
Au dus-o bine până i-am înţărcat, apoi nu ştiu ce au avut, păreau cam taraţi, nu se dezvoltau cum trebuie, lâncezeau fără chef de joacă, etc. Într-o dimineaţă am găsit unul dintre pisoi zăcând într-o baltă de diaree, am mers cu el imediat la vet dar s-a stins după câteva ore. N-am avut un diagnostic clar. Am băgat imediat în ceilalţi patru antibiotic şi vitamine şi, după câteva zile, erau mult mai bine. Pe urmă n-am mai avut nici un fel de probleme cu ei.
Din nou m-a ajutat Mama Miruna să-i cresc :-)



Pisoi sugari (24.04.2014)

Trei pisoi sugari pe care i-au găsit doi tineri, fară experienţă şi din păcate fără cea mai mică dorinţă de implicare. E prea greu, prea complicat, prea mare deranjul, eu nu pot, voi de ce nu puteţi, că doar sunteţi asociaţie etc etc.
Iniţial voiam doar să mă întâlnesc cu ei să văd în ce stare sunt pisoii, să le dau lapte şi un biberon şi să le arăt cum să-i hrănească (vorbiserăm şi la telefon de câteva ori bune), dar când am văzut că-i ţineau într-o cutie, pe nişte ziare, cu o sticlă cu apă caldă alături, fără o cârpă, ceva ("păi şi ce vreţi acuma, să le cumpăr prosop?!"), uzi şi murdari de-mi mutau nasul din loc, m-au apucat dracii şi i-am luat eu acasă. 
Din trei, unul s-a stins chiar a doua zi, dar ceilalţi doi, cu ajutor din partea pisicilor casei, în special Mama Miruna şi Noeluş (dar şi cu participarea lui Dunguţe, mereu bucuros să primească la sfârşit picăturile rămase în biberon), au crescut mari şi sănătoşi. 

Dunguţe: Aha, deci aşa le dai tu lapte. Ce rămâne pot să lipăi eu?

 Cu Noël, într-o zi mohorâtă şi ploioasă.

 Nene motaneeee, ce mare eşti!

Fîţi şi Zuzu, acum la grădiniţă :-)

Papi (15.04.2014)

Pe Papi am cunoscut-o în mai 2009, când am devenit voluntar al Asociaţiei Robi şi am început să merg şi eu să ajut la adăpostul de câini. Avea vreo câţiva ani, nu prea mulţi, dar nimeni nu mai ţinea minte câţi. Stătea în afara ţarcurilor, nu ca ceilalţi căţei, pentru că nu-i plăcea în ţarc şi mereu sărea gardurile din sârmă, înalte de 2 metri. Când ne-am cunoscut, era foarte, foarte sperioasă şi, deşi dădea din codiţă când i se acorda atenţie, nu se lăsa deloc atinsă. Nu muşca, nu mârâia, ci fugea mai încolo, să n-o ajungi. Nu mi-a plăcut în mod special de la început (oricât de ciudat ar părea, nu mă omor după câini, sunt gălăgioşi, lasă bale şi miros urât, iar de cei necunoscuţi mi-e frică) şi nici nu mi-am pus în minte s-o socializez. Oricum, la dresat câini nu mă pricep. 


Şi totuşi, cumva, după un an şi patru luni de când ne ştiam, a stat la mângîiat. Mi-a spus că-i place, şi că ar mai vrea. În următorii trei ani şi jumătate am făcut tot ce-am putut să merg pe la adăpost măcar o dată pe săptămână. Pentru Papi. Pe caniculă, sau ploaie torenţială, sau noroi până glezne, sau viscol, sau ger de -15 grade sau bălţi până la genunchi, reci, de zăpadă topită. 



 

Rar, rar de tot s-a întâmplat să nu pot ajunge două sau trei săptămâni la rând. Aveam grijă să-i duc mereu bunătăţi, măcar un pic (mâncare gătită, pâine muiată prin oalele mamei, dar fără cartofi, că ăia nu-i plăceau, iar iarna i-o duceam încălzită), dacă dădeam altor căţei conservă neapărat îi păstram şi ei o lingură-două şi-i strecuram în coteţ (ştia că-i dădeam să mănânce înăuntru, şi stăteam la gura coteţului pănă termina, să nu-i halească alt căţel bunătăţile). 
Când era furtună sau viscol nu dormeam noaptea, mă gândeam la cât de speriată o fi sau cum îi îngheaţă sufletul acolo, în câmp. Pe drum, de când începea să se zărească adăpostul şi până ne apropiam, stăteam cu inima cât un purice, dacă nu apare? dacă o fi păţit ceva? - şi pe urmă, când o vedeam că vine în întâmpinarea maşinii, ţopăind, nu ştiu care dintre noi se bucura mai tare. Coboram repede şi-mi sărea pe piept, şi eu o strângeam în braţe şi-i spuneam cât de frumoasă e, cât de dor mi-a fost de ea şi cât o iubesc. 
În ziua în care am aflat că au fost vânători pe lângă adăpost şi, de plictiseală, au tras în câinii liberi din jur şi ne-au omorât unul, am lăsat totul baltă şi am zburat până acolo, să văd dacă n-a păţit ceva, şi să încerc s-o bag într-un ţarc (altcineva n-ar fi putut), să n-o împuşte şi pe ea. 
La fel am lăsat totul baltă şi am mers într-un suflet la adpăost şi când mi-au zis colegii că n-o găsesc, cu altă ocazie. Stătea ascunsă într-un tufiş şi nu răspundea, o bătuseră alţi câini şi era muşcată rău. Când am strigat-o eu s-a ridicat, şi aşa am găsit-o unde era ascunsă. Am dus-o la cusut, am stat cu ea în braţe tot drumul, în maşină. 
Altădată a primit tratament pentru dirofilaria, laolaltă cu toţi căţeii din adăpost, şi i-a fost foarte rău vreo două zile, iar eu n-am dormit de grija ei. 
Când a început hingheriada, în septembrie 2013, iarăşi am avut nopţi cu gânduri negre şi cu frică. 
În vreo trei rânduri, mai grave, am vrut s-o iau acasă, dar mi-am tot zis că eu n-am curte de ţinut căţei (n-aş fi putut s-o iau doar pe ea şi să-l las în adăpost pe Clu, prietenul ei matusalemic şi schilod), m-am gândit că au să comenteze vecinii, că ei n-o să-i placă închisă într-un spaţiu mic şi cu ciment pe jos, după ce trăise în libertate, cu kilometri de câmpuri verzi în jur, şi tot aşa.
Dragostea mea pentru Papi n-a fost una senină. Mereu, dar absolut mereu, a plutit deasupra teama că, într-o zi, n-am s-o mai găsesc. 

În mod cu totul neaşteptat, o familie din Germania, care mai avea un căţel salvat nu ştiu de pe unde, a văzut-o pe un site şi s-a hotărât s-o adopte. Le-am scris oamenilor şi, până n-am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să mă asigur că sunt oameni responsabili şi că înţeleg că vor adopta un câine timid si sperios, care a trăit toată viaţa în câmp, fără prea mare socializare şi fără să fi văzut vreodată cum arată o casă de om,  n-am fost de acord să plece.
A plecat pe 15 aprilie. E încă destul de timidă, dar a prins repede rostul lucrurilor. E cuminte şi nu creează probleme. Se înţelege bine cu fratele ei căţel. Oamenii o iubesc, îi iubeşte şi ea. În vacanţa de vară au fost la mare, în Croaţia. Papi a fost la mare!!! I-a plăcut mult să se bălăcească în apă. 



A trebuit să ajungă la vârsta de 8 ani, petrecuţi într-un adăpost mizer (pentru că aşa e, cu toate eforturile noastre) ca să aibă parte de viaţa pe care orice animal de companie merită s-o aibă. Nu ştiu dacă mă mai ţine minte, sper că nu, pentru că n-are cum să înţeleagă de ce n-am mai venit la ea. Ar trebui să fiu în al nouălea cer de bucurie pentru norocul ei, dar eu mă simt ca un om care şi-a abandonat copilul, şi care nici măcar atâta lucru n-a fost în stare să facă pentru el, să-i ofere un cămin. Nu mi-a trecut în opt luni şi jumătate. Şi de tot atâta timp n-am mai putut merge în adăpost. Nu pot să ajung acolo şi să-i văd coteţul, gol.

Scrisoarea Negruţului opărit (17.08.2014)

UPDATE 17.08.2014
Dupa patru luni si jumatate de cand e in grija noastra (si aproape 6 luni de cand a fost oparit), rana lui Negrut s-a inchis complet si este gata sa inceapa o noua viata, alaturi de adoptatori pe masura, carora le transmite urmatoarele:


SCRISOAREA NEGRUŢULUI OPĂRIT

Dragilor, vai de sufletul meu câtă răbdare mi-a trebuit!
Pe la sfârşitul iernii un nemernic de vecin a aruncat cu ceva peste mine care mi-a ars pielea. Nici nu mai vreau să-mi amintesc, dar am crezut că mor în chinuri. După vreo lună am ajuns pe mâini bune, cum nici nu credeam să existe şi cum nu mă mai mângâiaseră vreodată.
Acum, după încă patru luni şi jumătate, sunt vindecat, dar, cum spuneam, numai eu ştiu câtă răbdare mi-a trebuit. Am stat cuminte numai şi numai de dragul Fetei care m-a-ngrijit, altfel, cu colţişorii mei, mi-aş fi desfăcut bandajele alea enervante în două secunde. Am şi făcut aşa în prima perioadă, dar am văzut cât se necăjea Fata mea că mi le scoteam şi am răbdat. În ultimele două luni, când în sfârşit a devenit limpede că rana mi se închide, bucuria Ei cea mai mare era să-mi schimbe bandajul din două în două zile şi să vadă că m-am mai vindecat puţin. Un milimetru să fi fost, şi tot vedea diferența şi mă lăuda. Îmi venea să şi râd, o simţeam cum nu mai poate de nerăbdare şi cum abia aşteaptă să treacă cele două zile, ca să vadă diferenţa în bine şi să se poată bucura.
Dar toate astea au trecut acum. Rana mi s-a închis de tot şi cred că sunt gata să ajung la casa mea. Mie-mi place aici şi Fata care m-a-ngrijit mă iubeşte mult, dar trebuie să facem loc să mai salvăm şi alte animale.
Am anumite standarde şi-mi caut familie pe măsură, aşa că mai bine să vă spun despre mine: 
Sunt un motănel tânăr, inteligent şi vesel. M-am născut lângă o casă de la marginea câmpului, dar nu sunt un ţărănoi. Nu mănânc ciorbă şi nu prind şoareci (nu că nu m-aş pricepe, asta e altă poveste). Nu mă uit la televizor şi nu-mi plac manelele. Nu mai pot trăi la curte, pentru că pielicica mea fină crescută după opăreală s-ar sfâşia imediat.
Pot trăi foarte bine într-un apartament cu plase zdravene la geamuri, cu oameni buni şi grijulii cu care să pot schimba o vorbă şi care să înțeleagă că, dacă le vânez degetele de la picioare, înseamnă că vreau să-i stârnesc la joacă, pentru că mie-mi place şi să mă joc. Îmi plac serile liniştite, petrecute ori pe pieptul cui citeşte o carte, ori în poala cui stă la calculator. Mă înţeleg bine cu pisicile, cu motanii sunt tovarăş bun, iar cu pisicuţele sunt manierat. Rar s-a întâmplat, cât am stat aici la Fata care mă-ngrijeşte, să enervez vreo mâţă atât de mult încât să mă şi scuipe. De jucat, ne-am jucat cu toţii la greu.
Aşadar, dragă Omule care vrei să ai grijă de mine, te aştept în condițiile de mai sus. Pot fi găsit la adresa: asociatia.robi@gmail.com. Îmi citesc mailurile în fiecare seară.
Cu drag,
Negruţ
 




 

Negruţul opărit (30.03.2014)

Un motan extraordinar de dulce şi de bun, de te si miri ca asa ceva poate trai, si nu se schimba in rau, pe langa casa unora ca cei de la care l-am luat. Povestea lui, asa cum am postat-o la vreme respectiva pe Facebook. Desi s-a vindecat de cateva luni, e tot la mine, inca neadoptat.
 
30.03.2014
In drumul nostru spre adapost, astazi, in fata unei curti dintr-o margine de sat, am vazut un motan cu ceva care-i flutura pe spate. Ne-am oprit sa ne uitam mai bine, cum facem intotdeauna, si ne-a stat inima-n loc: motanul avea o bucata de piele, cat jumatate de palma, desprinsa. Pielea era intarita si uscata, semn ca rana nu era noua, iar dedesubt... carne vie. Se vedea si o vaga urma de ingrijire, niste spray albastru, dat cine stie cand.
Am vazut multe, dar asa o rana la un biet motan, mai rar. Am batut la poarta oamenilor si l-am cerut sa-l ducem la doctor. Dupa ceva negocieri, l-am si primit, cu conditia sa-l returnam cand se face bine [Notă, aici pe blog: Nici o clipă n-am avut de gând să i-l dau înapoi, pe bune.]. Cica un vecin, ca om nu poate fi numit, l-a prins ca i-a intrat in curte si a aruncat cu apa clocotita peste el. Cand? "Aa, pai era inca frig afara".
Nici nu putem sa ne inchipuim prin ce suferinta a trecut motanul, insa, in mod extraordinar, inca mai iubeste oamenii: tot drumul pana la Bucuresti a tors si si-a frecat capul de palmele noastre.
Deocamdata a primit hrana buna si a fost cazat, iar maine dimineata la prima ora vom fi cu el la veterinar. Trebuie sa-i fie indepartata bucata mare de piele moarta si ramane de vazut care e situatia dedesubt.Mai are drum lung pana i se va reface pielea si i se va inchide rana. 


UPDATE 31.03.2014
Astazi motanelul a mers la cabinetul City Vet si a primit ingrijiri medicale pentru rana, i-a fost indepartata bucata mare de piele moarta, a fost curatat, dezinfectat, uns cu creme cicatrizante si bandajat. A fost si sterilizat (cu acordul proprietarilor, si asta a fost o mare victorie pentru noi, pentru ca in general in acel sat oamenii nici nu vor sa auda de asa ceva). Pana la vindecare va locui la unul dintre voluntarii nostri, si-l vom rasfata cum putem mai bine :-(




UPDATE 24.05.2014
Dupa aproape doua luni in care a ramas in grija noastra, alintat si rasfatat, motanelul a suferit o noua interventie. Uns cu alifii, curatat si bandajat zilnic, rana i s-a cicatrizat repede in mare masura, insa a ramas o gaura, ca un crater cu diametrul de vreo 3 cm care a refuzat sa se inchida, si n-a mai progresat deloc in ultimele doua saptamani.
Astazi echipa de la City Vet a trebuit sa-i curete din nou rana si s-o reviveze indepartandu-i partile moarte, apoi au suturat pielea. Nu stim daca interventia a reusit si daca pielea cusuta se va suda sau se va rupe din nou. Nu putem decat sa asteptam si, in asteptare, sa-l alinam cum putem pe motanel, care iarasi e in suferinta. 

UPDATE 20.06.2014
Din pacate interventia chirurgicala din 25 mai n-a avut mare succes, pentru ca pielea, prea fina, i s-a rupt, si cusaturile n-au tinut. Ne-am intors la situatia dinainte, cu o gaura fara piele de cativa cm diametru...
Am schimbat insa putin tratamentul si acum tesutul se reface vizibil, putin dar sigur. Sa speram ca nu se mai intampla cine stie ce si rana o sa i se inchida definitiv.
Negrutul nu mai e atat de afectat de rana lui, e vesel si mereu binedispus, se joaca, are prieteni cu care-si petrece dupa-amiezile ploioase, are grija de pisicutii mai mici ca el, iar seara vine la calculator, sa vada ce mai fac alte pisicute pe Facebook :-)


 

Pupi (26.02.2014)

Am prins curaj, văzând de la Veve că pisicuţele cu blana semilungă au căutare şi, când mi-a ieşit în cale una aşa, în drum spre adăpost, la poarta unora care n-au nici cea mai mică grijă de animalele din ograda lor, am săltat-o fără nici cea mai mică mustrare de cuget. Era atât de lihnită de foame că se strecura printre picioarele haitei de câini pe care-i hrăneam noi în mijlocul drumului, ca să apuce şi ea nişte boabe. În mod sigur dacă nu atunci, oricum nu după multă vreme avea să sfârşească mâncată de câini, cum se întâmplă în general cu pisicile din gospodăria aia. Am luat-o uşurel pe sub burtă, am băgat-o în haină (mare noroc că era pisică blândă), am intrat repede în maşină şi pe-aici ţi-e drumul.
Cam 4 luni, frumoasă, blănoasă, uşoară ca un fulg şi pupăcioasă ceva ce n-am mai văzut. Mie nu-mi place deloc să mă pupe animalele, nici măcar ale mele, dar asta mică, şmechera, cerea în braţe şi, când se vedea sus, mă lua cu lăbuţele pe după gât, îşi băga boticul sub bărbia mea, ofta şi rămânea acolo, torcând, lipită de sufletul meu, şi mă topea :-))




După vreo trei luni, a devenit surioara lui Amélie, altă pisicuţă adoptată de la mine în octombrie 2013 (Observ acum că Amélie n-are postare aici, pe blog. I-am zis aşa de la Amelia Earhart, a fost o pisicuţă aviatoare ca atâtea altele (Tavi Aviatorul, Henri Coa(n)dă alias Mitts, Antoine (de Saint-Exupéry) care au zburat de pe terasa unei vecine nesimţite, şi pe care am salvat-o din iedera de pe pereţii casei, noroc cu un vecin cu scară lungă...)
Amélie s-a înţeles bine cu Pupi din prima, aşa că de data asta a fost cu noroc. Mai avuseserăm o încercare, eşuată, de a i-l aduce ca frăţior pe Sonerie, şi nu l-a suportat deloc.

Fetele:





Bufniţa (05.02.2014)

Jurnal de voluntar, 5 feb 2014. Astăzi a sunat un domn la As. ROBI spunând că a găsit o bufniţă degerată şi  nu stie cum s-o îngrijească. I s-a dat numărul meu de telefon, eu fiind "specialista în păsări". 
- O bufniţă aţi găsit?
- Da, s-a oprit la mine pe pervaz şi n-a mai plecat.
- Dar locuiţi la ţară?
- Nu, aicea, în Drumul Taberei. 
- La casă? Aşa, mai izolat?
- Nu, domnişoară, la bloc!
Ca să vezi. Până la urmă am stabilit să mi-o aduca mie, seara, când ne terminam amândoi treburile. Toată ziua numai la bufniţe m-am gândit, între două şedinţe la şcoală am citit pe internet cum se hrănesc (nu doar cu carne, trebuie să înghită şi pene, oase, blăniţă, din care-şi iau nutrienţi şi apoi regurgitează ce nu pot digera), în drum spre casă am cumparat ficăţei de pui, m-am interesat dacă la vreo măcelarie din cartier găsesc gheare sau capete de pui, i-am instalat o cuşcă, mi-am pregătit manuşile din piele şi o pensetă metalică lungă, s-o pot hrăni şi daca e mai agresivă... şi pe urma am aşteptat să vină seara. M-am întâlnit la metrou cu domnul respectiv, om cu păr alb în cap, şi am stat puţin de vorbă. I-am spus că nu mă pricep atât de bine, dar am să caut pe internet ce specie e (eu gândindu-mă la variaţiunile de bufniţă despre care citisem mai devreme, huhurez, ciuf, cucuvaie, buhă şi nu mai ştiu ce). 
El, oarecum nepăsător: Ei, acuma, păi tot aia e, e bufniţă, că doar nu e porumbel!
Mi-a dat cutia de pantofi în care era pasărea şi ne-am despărţit. Am ajuns acasă, roasă de curiozitate, şi în sfârşit am putut-o vedea! I-am făcut şi o poză, cea de  mai jos :-))


Viscol la Glina (ian-feb 2014)

Sfârşit de ianuarie, început de februarie. Viscol în vreo trei reprize. Drumul de 1 km jumătate din şosea până la adăpost, înzăpezit. Am mers la căţei târând sacii cu mâncare după noi, prin nămeţi până la brâu, cu respiraţia tăiată de la vânt, de la ger şi de la efort, echipaţi ca-n Day After Tomorrow. 
La adăpost, am curăţat metri peste metri cubi de zăpadă, şi la fiecare nou viscol se punea la loc. 
Până la urmă, a trecut. Ne-am scos căţeii şi din iarna asta.



Ţopăilă fost Necăjilă, Spotty fost abandonat şi Zâna lor bună (24.01.2014)

Despre Ţopăilă nici n-am apucat să scriu la timp. Pe 14 iunie 2013 cineva m-a sunat şi mi-a spus că în spatele unui bloc înalt zace într-o groapă o pisică rănită, cu botul plin de sânge, cel mai probabil căzută de la vreun geam. M-am dus să caut. Am găsit un motănel tânăr, bine îngrijit, în stare de şoc de la durere şi speriat de moarte. Căzuse probabil de câteva ore bune, pentru că era ud de ploaie şi în blană avea deja ouă de muscă cu duiumul. Daca nu-l observa persoana care m-a sunat şi dacă eu nu-l găseam, îl mâncau viermii.
Ca s-o scurtez: Stăpânii nu l-au mai vrut înapoi. A avut o fractură de femur şi una la un cot. A fost operat, cu tijă la femur. A stat vreo lună internat la cabinet (timp în care l-am vizitat cât de des am putut, mereu cu cărniţă proaspătă de vită şi-o vorbă bună), până n-a mai suportat claustrarea şi am hotărât să-l iau eu acasă. Era foarte sperios, şi abia după o vreme m-a lăsat să pun mâna pe el şi să-l mângăi, dar moderat. Cât a stat la mine, luni bune, n-am reuşit să-l ridic în braţe şi nici să-i tai unghiile, dar tânjea totuşi după mângâieri şi torcea când îl alintam. Aveam senzaţia că înainte să ajungă la mine nu-l mai mângâiase nimeni, niciodată, şi că nu ştia cum e să-l iubească cineva. 
Povestea lui e aici. La început l-a chemat Necăjilă:
 https://www.facebook.com/media/set/?set=a.502655883139429.1073741976.376586535746365&type=3







Spotty e fratele lui Charlie, din povestea de aici. Pe el am reuşit să-l recuperez destul de repede după ce am aflat că adoptatoarea l-a abandonat. În urma ameninţărilor mele idioata s-a mobilizat, l-a căutat şi l-a găsit pe străzi şi m-am dus în zbor să-l iau înapoi. Era slinos, plin de urme de bătăi cu alţi motani şi învăţase, când se pregătea să doarmă, să scurme în jur, cum ar fi făcut într-un maldăr de frunze, ca să-şi facă culcuş. Nici una din pisicile mele crescute în casă nu face aşa. La început a fost nervos şi debusolat, i-a luat câteva săptămâni bune să fie din nou motanul vesel şi vorbăreţ pe care îl ştiam eu. 
Aşa era când am ajuns înapoi cu el acasă:

 

Un motan cu blană lungă, dar sperios şi şontorog, plus un motan alb cu negru fără fasoane, maidanez sadea. Cine să-i adopte? Nimeni... 
Când aproape că nici nu mai speram, mi-a scris Ancuţa. O mişcase mult povestea lui Necăjilă şi se gândea să-l adopte. Am stat mult de vorbă, i-am explicat despre personalitatea şi nevoile lui şi am insistat mult, mult, asupra faptului că n-avea să-i fie bine motanului dacă era singur. Ideal era să mai aibă un tovarăş. Ancuţa n-a zis da, dar n-a zis nici nu, s-a gândit bine şi în cele din urmă, s-a hotărât să mai adopte un pisic, oricare, tot dintre ai mei, cu care Necăjilă/Ţopăilă se înţelegea bine. Ne-a vizitat, iar Spotty vorbăreţul a făcut ce-a făcut şi a cucerit-o.
Ancuţa a făcut minuni cu Ţop, băiatul nu mai are nici o teamă, stă în braţe, stă la mângâiat, stă să i se taie gheruţele, cerşeşte afecţiune şi primeşte pe măsură. De câte ori mă conversez cu Ancuţa şi-mi trimite poze cu motanii, sunt în al nouălea cer :-)

Grăsanii, la casa lor:




Sonerie (20.12.2013)

În tradiţia cadourilor de Crăciun (Noël în 2010, Puricoasa în 2012 - pe ea, de fapt, mi-a arătat-o Moş Nicolae, dar au trecut pe la noi şi Moş Crăciun, şi Sf. Ştefan şi Sf. Ion şi Sf. Vasile până s-a lăsat prinsă), m-am pricopsit cu un pisoi de vreo 3 luni, roşcovan cu alb, slăbănog, înfometat, torcător şi exasperant de mieunător. Numele s-a impus de la sine, Sonerie. Sau Sonny, însă asta doar când doarme, deci e cuminte şi tace :-)
După vreo două zile de mieunături jalnice şi foială am găsit formula magică, i-am dat o ditamai girafa de pluş şi a recunoscut-o drept mamă bună. Şi-a găsit locul lângă ea, la culcare o frământa bine şi pe urmă dormea neîntors. De atunci am avut linişte şi pace. 


Veve (09.11.2013)

Am tot mers să-l caut pe Charlie, unul din cei doi motani daţi spre adopţie şi lăsaţi pe afară, de izbelişte, de cretina de adoptatoare, când s-a mutat. Tot colindând un cartier întreg, şi am numărat cel puţin 10 pui de pisică, de 3-4 luni, pe maidane şi prin curtea Spitalului Municipal. I-aş fi luat pe toţi, mai ales când, într-o zi, am văzut unul stâlcit de o maşină în mijlocul drumului, după ce cu o seară înainte se juca cu fraţii lui într-o curte semipărăsită. Dar unde să-i mai bag? Am casa plină de pisoi, iar cei care arată cu totul şi cu totul obişnuit, cum sunt cei mai mulţi, aproape ca n-au nici o şansă de adopţie. Îî vedeam, întorceam privirea în altă parte şi mergeam mai departe, tot căutându-l pe Charlie. 
Într-o seară am ochit însă, pe un gard, o pisicuţă mică, tigrată şi cu blăniţa lungă. Blăniţa lungă are căutare, că deh, mai seamănă a pisică de rasă. Cine nu şi-ar dori o norvegiană de pădure, fie ea şi de Bucureşti? Am momit-o cu pliculeţ, am apucat-o uşurel de ceafă, am băgat-o în transportor şi am plecat cu ea acasă. 
Factorul de decizie, norocul ei şi ghinionul celorlalţi pisoi amărâţi, din care nu ştiu câţi au reuşit să treacă iarna: "aspectul comercial", cum i se zice. Pisicile frumoase se adoptă, pisicile obişnuite, nu. 
I-am spus Veve, fiindcă arăta ca o veveriţă mică, îşi purta mereu codiţa vâlvoi ca pe un stindard, mândră nevoie mare. După vreo lună a ajuns la casa ei.