Zăpadă, ger, soare şi căţei (01.01.2015)

De câţiva ani încoace aşa-mi petrec prima parte a zilei de 1 ianuarie. Îmi place că toată lumea care se respectă se drege după noaptea de Revelion şi oraşul e pustiu, aproape fără nici o maşină pe drumul până la adăpost, undeva în afara Bucureştiului. Îmi place şi imensitatea sclipitoare de acolo, doar câmpuri îngheţate cât vezi cu ochii. Şi anul ăsta, ca de cele mai multe ori, am avut parte de soare şi cer albastru. A fost ger, dar rezonabil, doar vreo -10 grade, fără vânt tăios. 

N-am mai venit la căţei de pe 15 aprilie, de când a plecat Papi. N-am putut, psihic. Mi-a trecut prin minte, bineînţeles, faptul că, deşi ea a plecat, ceilalţi au rămas şi măcar cei câţiva favorizaţi (invitaţii la mâncarea gătită, adusă de acasă pentru Papi) m-au tot aşteptat, dar eu n-am mai apărut. Dar n-am putut. 

Azi i-am găsit, aşa cum îi lăsasem. M-au primit bucuroşi, mă ţineau minte. Clu cel matusalemic şi beteag, acum în coteţul lui Papi; fetele care nu stau să le ating, dar ţopăie de bucurie în jurul meu ca nişte căpriţe, Jessie, Teea şi Kenya; răsfăţata de Mariana, prinzătoarea de şobolani; Zoe, muşcătoarea de pantaloni; Timmy în ţarcul lui, resemnat, care stă să fie mângîiat pe cap; Aurel, furat de la un aurolac, care vrea şi el să fie scărpinat pe spate... 

Am să încerc să recuperez şi să ajung mai des pe la adăpost. Mi-e milă de ei, şi de celelalte zeci de căţei, mari şi mici, care altă viaţă n-au să cunoască, pentru că sunt maidanezi şi s-au născut în Bucureştiul secolului XXI...

Prima zi a anului... cu mai mult succes în a doua. (01.01.2015)

1 ianuarie pe la prânz, când străzile sunt pustii, magazinele închise şi tot oraşul se drege după Revelion. Ger, vreo -10 grade. Aşteptam undeva, în stradă, să vină să mă ia o maşină, ca să mergem la adăpost. Stăteam de câteva minute dar deja simţeam că-mi îngheţa sufletul. 

Zăresc, sub o maşină parcată pe trotuar, o pisicuţă mică, de cel mult 4 luni, zgribulită, care încerca să roadă ceva de pe jos. Mă apropii. Era o grămăjoara de mâncare, pliculet Whiskas îngheţat bocnă. Probabil o văzuse cineva ieri şi-i dăduse, a mâncat cât a putut pe loc, ar mai fi vrut şi acum dar era tare ca piatra. Pisicuţa tot ridica lăbuţele din faţă, pe rând, şi tremura. Era clar terminată de frig.

Aveam la mine nişte pâine muiată în supă, pentru căţei, încă destul de caldă. I-am dat, încercând s-o momesc şi s-o prind. Era foarte precaută, scoatea capul, se repezea la mâncare, lua o bucăţică şi fugea s-o mestece înapoi sub maşină. Nu m-a lăsat s-o ating, tot încercam s-o prind uşurel de ceafă, de deasupra, dar nu mergea. Mi-am dat seama c-ar trebui să mă mişc mai fără fasoane, până nu se sătura şi-şi pierdea interesul, dar am avut o clipă de ezitare şi tot n-am reuşit s-o înşfac. 

Pe urmă mi-a sunat telefonul şi s-a speriat, a venit şi maşina, am mai încecat vreo 20 de minute s-o prindem, de-a buşilea printre maşinile din parcare, dar n-am avut succes. Trebuia să ajungem la căţei, aşa că am plecat. 

La adăpost mi-am improvizat un minciog din nişte sârmă prinsă în cerc şi nişte plasă de rafie cu ochiuri mai măricele. Am păstrat şi vreo două linguri din pâinea cu supă, că altceva n-aveam, şi cât am făcut treabă pe-acolo, vreo trei ore, numai pe ea am avut-o în faţa ochilor, îngheţată şi tremurând. Mă întrebam dac-o mai găsesc în viaţă. 

N-am mai găsit-o deloc, nici vie, nici moartă, nici pe sub maşinile parcate pe trotuar, nici mai încolo în grădinile blocurilor. Probabil că mult n-o să mai reziste şi, sincer, eram mai împăcată dac-o găseam făcută praf de maşini, în mijlocul străzii. Măcăr aşa i se încheia mai repede chinul. 

===========
UPDATE, 02.01.2015 Speranţa moare ultima... mai mult ca să fiu cu sufletul împăcat, am pus pe Facebook fotografia şi povestea pisicuţei, dând şi locaţia aproximativă. A doua zi dimineaţa am primit un telefon, de la cineva care o văzuse, sub aceeaşi maşină. Am avut mare noroc, pentru că persoana a rămas cu pisicuţa şi a îngheţat bocnă vreo oră şi jumătate până am ajuns eu, cu transportor, minciog şi pliculeţe încălzite. M-a ajutat şi în procesul prinderii, i-a ţinut la distanţă pe diverşii gură-cască (ăştia sunt o adevărată pacoste, chiar şi cei bine intenţionaţi, întotdeauna mai mult încurcă, se agită, vorbesc tare, dau bineînţeles sfaturi... iar la prins pisici e ca la pescuit, trebuie linişte şi calm :-) . Pisicuţa era ruptă de foame şi frica n-a mai contat, până la urmă a intrat în transportor, unde-i pusesem momeala, şi am trântit uşa după ea. A făcut urât puţin, la început, dar am învelit cuşca cu totul într-o bluză de trening şi am plecat spre casă.
E o pisicuţă blândă şi torcătoare, a mâncat, a băut apă cât şapte şi pe urmă nu s-a mai dezlipit de sobă...

===========
UPDATE, 10.01.2015  Pisicuţa îngheţată a fost adoptată. 

La casa ei: :-)