Guest post: Pic (03.05.2018). Din framantarile unui (alt) salvator de animale.

 

 

El e Pic. A fost Pic. Nu mai e. A plecat de la noi in dimineata asta. A avut PIF. Ironic, nu? Pic a avut PIF. Scriu asta ca sa nu fim noi singurii care l-au stiut pe Pic, pentru ca povestea lui sa ajunga si la alti oameni, sa il stie si sa si-l aminteasca si altcineva.

Pic si Poc s-au nascut prin iunie-iulie anul trecut la parterul blocului, dintr-o pisica pe care nu apucasem sa o sterilizez. Blocurile de pe bulevardul Unirii nu au apartamente la parter, iar vecinii mei nu vrut banci sau magazine la scara noastra, asa ca locul a ramas gol, perfect pentru ca pisicile strazii sa se adaposteasca acolo, perfect si pentru mine sa le pun inauntru adaposturi pentru iarna si sa le las mancare atunci cand e viscol afara. Cand au aparut Pic si Poc in gradina, prin august, aveam in foster o pisicuta tigrata, pe Zuza, care acum e la casa ei, apoi a venit Froomey-Frumuselul (nici pe el nu l-am putut salva) si am tot amanat momentul, dar tare imi doream sa le ofer si lor o viata mai buna. Intre timp li s-a alaturat si Jiji, o alta pisicuta cam de varsta lor, frumoasa foc. Zilele treceau in liniste, ei se jucau in gradina si prin parcare, eu le duceam mancare si apa. Dupa un timp au inceput sa ma recunoasca si sa imi alerge inainte, ba chiar veneau cu noi la locul de joaca. Aveau in gradina un canal pe care se incalzeau si intrau la parter cand era mai frig. A venit iarna, le-am pus adaposturi, i-am promovat pe toti trei pentru adoptie, chiar daca erau inca afara. Din pacate, o pisica aflata inca pe strazi are sanse de adoptie aproape nule, asa ca nu i-a vrut nimeni. Dupa anul nou mi-am zis ca asta e, ii aduc acasa si om vedea. Am prins-o intai pe Jiji, am sterilizat-o si in decurs de o saptamana era deja la casa ei, impreuna cu Lara, o alta pisicuta adoptata tot de la noi. Apoi au urmat cei doi, Pic si Poc. Am iesit intr-o zi cu doua transportoare si laserul si treaba a mers struna, in 10 minute eram cu amandoi sus. Pic putin mai stresat, a stat ascuns (dar nu foarte) vreo doua zile. Poc, mai cu tupeu, s-a simtit din prima ca la el acasa. De la mijlocul lui februarie pana la sfarsitul lui martie i-am cam neglijat. Se imbolnavise mama, a trecut printr-o operatie grea si mai mult decat sa le dau de mancare dimineata si seara nu am reusit sa fac. Nu am vazut nici ca Pic deja se retragea in dormitor si nu mai prea statea cu ceilalti ai casei (nici cu patrupezii, nici cu bipezii), nu mi-am dat seama nici ca incepuse sa manance mai putin. Abia cand a inceput sa nu se mai arate la masa l-am dus la doctor. A reiesit ca are o bacterie, trebuie sa ia antibiotic si va fi bine. Dar el nu era bine, slabea din ce in ce mai mult, burtica i se umflase, am ajuns iar cu el la doctor (alt doctor de data asta) care ne-a spus din prima - PIF. Ne-a fugit pamantul de sub picioare. Dar daca totusi nu? Hai sa ii facem analize, hai sa incercam tratament, hai sa golim lichidul din burtica, hai sa ... Maine urma sa incepem tratament cu interferon, analizele care confirma PIF vor veni probabil saptamana viitoare. Ieri era binisor, il hraneam eu cu seringa, sa aiba putere, sa lupte cu virusul, apa o bea singur si se plimba prin camera, ba chiar m-a certat in masina cand ne intorceam de la doctor. Azi noapte a cazut. L-am gasit dimineata inert, respirand greu, gemand incetisor. Am dus copilul la gradinita si pana m-am intors gemea deja la fiecare respiratie. Am mai apucat sa ma asez langa el, l-am mangaiat, i-am spus ca imi pare rau, ca nu asta imi doream pentru el cand l-am luat de pe strada, a mai respirat de doua ori si s-a dus.

El nu mai e Pic, iar mie imi raman intrebarile. Nu l-am stresat prea tare cand l-am adus in casa cu alte pisici si un copil de doi ani care se bucura zgomotos de cate ori vede o pisica? Daca l-as fi lasat pe strada, poate avea viata mai lunga. Daca unor pisici le este mai bine pe strada? Cum stii daca atunci cand salvezi un animal chiar ii faci un bine? 

R.G.

Ultimul porumbel pe 2015, primul porumbel pe 2016 (29.12.2015)

Găsit în curte într-o zi cu vânt foarte puternic, era rebegit de frig, avea coada jumulită şi nu se descurca să zboare. L-am dus la căldură şi i-am pus boabe pe săturate. 

Pe 31 decembrie, când îi făceam curat în cuşcă, mi-a scăpat în pod şi mi-a demonstrat că zboară foarte bine, fiindcă nu reuşeam să-l prind fără să-l rănesc şi fără să-l stresez mai tare, i-am deschis un geam din pod (pe acolo voia şi el să iasă, şi se tot izbise de geamuri) şi dus a fost. 

Se pare totuşi că m-am grăbit, pentru că pe 4 ianuarie a apărut din nou în curte, cu coada tot vraişte. Stătea zgribulit pe un capac de canal, dezghetat şi mai cald ca betonul îngheţat din jur. I-am dat boabe şi i-am zis că dacă în 3 ore, când mă întorc acasă, îl găsesc tot acolo, îl prind iar. Cand m-am întors după cele 3 ore, vecinii (acum mai antrenaţi :-) mi-l băgaseră deja într-o cutie, la căldură. 

L-am eliberat definitiv  pe 26 ianuarie, într-o zi frumoasă, cu soare, împreună cu alt porumbel găzduit şi el vreo două săptămâni.

Miţuş (22.12.2015)

Mi l-a adus tot mama, când în sfârşit s-a întors cu tot calabalâcul, după luni de zile, de la şantierul arheologic de la Capidava. A aflat de el târziu dar taman la fix, chiar în ziua plecării. Trăise în alt loc de pe şantier, mai îndepărtat, pe lângă barăcile muncitorilor şi în mijlocul altei haite de câini. Şantierul e închis peste iarnă şi acolo animalele nu prea reuşesc să apuce primăvara. 

Un motănel cuminte, la locul lui, alintat şi pupăcios mai ceva ca Pupi. Şi frumos de pica. I-am căutat nume demne, pe măsură, cu rezonanţe războinice celtice, dar nu i se potriveau. Nici Nigel sau Norbert nu i s-au potrivit... până la urmă am obosit şi i-am zis Miţuş, aka Flocoşilă. I-a plăcut şi lui. 

I-am făcut un album pentru adopţie pe Facebook, pe pagina Asociaţiei ROBI, şi, aşa cum mă aşteptam, fiind vorba de un pisic cu blana lungă, care măcar arată a pisic de rasă şi mai e şi gratuit, am primit ZECI de cereri de pe la tot felul de snobi şi snoabe. Una ne-a asasinat de-a dreptul, iar când am refuzat-o a mai scris N comentarii în care declara triumfătoare că era SIGURĂ că n-o să vrem să-i dăm ei pisoiul.Probabil că universul a potrivit lucrurile în aşa fel încât să n-o dezamăgească, dacă a fost atât de sigură. 

Până la urmă i l-am dat pe Miţuş unui tânăr care mi s-a părut şi mi se pare în continuare normal, şi cu care am putut dialoga firesc. El nu căuta pisic de rasă, şi nu-i trebuia neapărat cu blană lungă, dar Miţuş i s-a părut simpatic. Adopţia a avut loc pe 1 ianuarie. Măcar să fie aşa şi restul anului... Miţuş s-a adaptat imediat, e un puturos răsfăţat şi primesc destul de des veşti de la el.