Sonerie (20.12.2013)

În tradiţia cadourilor de Crăciun (Noël în 2010, Puricoasa în 2012 - pe ea, de fapt, mi-a arătat-o Moş Nicolae, dar au trecut pe la noi şi Moş Crăciun, şi Sf. Ştefan şi Sf. Ion şi Sf. Vasile până s-a lăsat prinsă), m-am pricopsit cu un pisoi de vreo 3 luni, roşcovan cu alb, slăbănog, înfometat, torcător şi exasperant de mieunător. Numele s-a impus de la sine, Sonerie. Sau Sonny, însă asta doar când doarme, deci e cuminte şi tace :-)

După vreo două zile de mieunături jalnice şi foială am găsit formula magică, i-am dat o ditamai girafa de pluş şi a recunoscut-o drept mamă bună. Şi-a găsit locul lângă ea, la culcare o frământa bine şi pe urmă dormea neîntors. De atunci am avut linişte şi pace. 

Veve (09.11.2013)

Am tot mers să-l caut pe Charlie, unul din cei doi motani daţi spre adopţie şi lăsaţi pe afară, de izbelişte, de cretina de adoptatoare, când s-a mutat. Tot colindând un cartier întreg, şi am numărat cel puţin 10 pui de pisică, de 3-4 luni, pe maidane şi prin curtea Spitalului Municipal. I-aş fi luat pe toţi, mai ales când, într-o zi, am văzut unul stâlcit de o maşină în mijlocul drumului, după ce cu o seară înainte se juca cu fraţii lui într-o curte semipărăsită. Dar unde să-i mai bag? Am casa plină de pisoi, iar cei care arată cu totul şi cu totul obişnuit, cum sunt cei mai mulţi, aproape ca n-au nici o şansă de adopţie. Îî vedeam, întorceam privirea în altă parte şi mergeam mai departe, tot căutându-l pe Charlie. 

Într-o seară am ochit însă, pe un gard, o pisicuţă mică, tigrată şi cu blăniţa lungă. Blăniţa lungă are căutare, că deh, mai seamănă a pisică de rasă. Cine nu şi-ar dori o norvegiană de pădure, fie ea şi de Bucureşti? Am momit-o cu pliculeţ, am apucat-o uşurel de ceafă, am băgat-o în transportor şi am plecat cu ea acasă. 

Factorul de decizie, norocul ei şi ghinionul celorlalţi pisoi amărâţi, din care nu ştiu câţi au reuşit să treacă iarna: "aspectul comercial", cum i se zice. Pisicile frumoase se adoptă, pisicile obişnuite, nu. 

I-am spus Veve, fiindcă arăta ca o veveriţă mică, îşi purta mereu codiţa vâlvoi ca pe un stindard, mândră nevoie mare. După vreo lună a ajuns la casa ei. 

Scrisoare catre o (fosta) adoptatoare (07.11.2013)

Draga Diana,

Daca-ti spune cineva ca esti o persoana responsabila si cu capul pe umeri, sa nu crezi. Te minte.

Pe la jumatatea lui aprilie i-ai adoptat de la mine pe Charlie si Spotty . Au fost doi pisoi aruncati intr-un parc la numai o zi de la nastere. I-am crescut cu biberonul, din 3 in 3 ore, ma trezeam si noaptea sa-i hranesc. Charlie a avut mari probleme neurologice la inceput, nu-si putea tine deloc echilibrul si am crezut ca nu va fi functional, insa l-am ingrijit atent si, in cele din urma, a ramas un pisoi cu handicap, dar nu unul sever. Ar fi putut avea o viata lunga si fericita intr-un apartament. 

Pe la jumatatea lui aprilie ti i-am dat spre adoptie, pe amandoi. M-am bucurat enorm ca-i vrea cineva impreuna, pentru ca Charlie era foarte atasat de fratele lui. Am discutat atunci mult, m-ai asigurat ca poti avea grija de amandoi, ai parut ca intelegi cand iti spuneam ce responsabilitati ai. La inceputul lunii mai am venit si ti-am pus cu mana mea plase la geamuri, ca sa fiu linistita ca nu-ti scapa pisoii afara. Ti-am spus inca o data ca, daca li se intampla ceva, orice, sau daca nu te mai descurci cu ei, vreau sa ma suni urgent, iar eu am sa te ajut. Ti-am spus si de ce pisoii nu trebuie lasati de capul lor pe afara. Intai te-ai mirat, dar ai parut ca intelegi, si, ce e mai rau, ai reusit sa ma pacalesti si pe mine.

Ti-am mai scris la un moment dat si n-ai raspuns. M-am gandit ca poate esti in vacanta. Dupa un timp am vrut sa te sun, insa de fiecare data a intervenit ceva si n-am mai apucat. 

Astazi mi-ai scris sa te sun urgent, pentru ca te-ai mutat, l-ai lasat pe Spotty in urma, la casa veche ("dar se descurca, e obisnuit sa stea afara" - !!!, si ai vrea sa-l tin eu pana te lamuresti daca il poti lua sau nu cu tine in noua casa. Ai adaugat, in treacat, ca Charlie a disparut de mai multa vreme. De cand? Nici nu-ti mai aduci aminte, poate o luna sau mai mult. 

N-ai inteles de ce m-am infuriat, pentru ca, mi-ai spus, iubesti pisicile si le-ai ingrijit, dar daca a disparut, ce era sa faci. 

Pai, inainte de toate, ar fi trebuit sa n-aiba cum sa dispara. 

Apoi, in clipa in care ti-ai dat seama ca a disparut, trebuia sa ma suni, asa cum ti-am spus sa faci. 

Spui ca l-ai cautat, dar ma indoiesc. In orice caz, l-ai cautat de mantuiala, nu i-ai pus anunturi in cartier si nici nu cred ca ti-a luat mult pana sa renunti. Pentru ca, nu-i asa, daca a disparut, ce sa-i mai faci. 

Am lasat toate balta si am stabilit sa ne intalnim in dupa-amiaza asta, la casa ta veche, ca sa-l cautam pe Spotty, pentru ca la tine ar fi venit usor. Eu m-am dus acolo, dar tu n-ai aparut si nici n-ai mai raspuns la telefon. 

I-am intalnit in schimb pe vecinii tai, inclusiv pe baiatul care s-a mutat in locul tau de mai bine de doua saptamani. Asa am aflat si de cand sta Spotty mai mult pe strazi. Nu stiu daca stii, uneori mai vine la usa apartamentului vostru si miauna jalnic, cersind sa fie lasat inauntru. Baietii ii mai deschid usa, poate mai mult ca sa nu le mai miaune in cap. 

Am sa merg acolo zi de zi, pana il intalnesc si-l pot lua acasa. I-am rugat si pe vreo patru dintre vecini sa ma sune daca-l vad, iar eu am sa alerg cat de repede pot. Inapoi nu ti-l mai dau. 

Ce-mi pare rau este ca niciodata n-ai sa intelegi cum s-a simtit Charlie cand a ramas pe strazi, cat de frica i-a fost si prin ce-a trecut pana a crapat, cine stie pe unde. 

Bineinteles, de vina sunt eu, care deja stiu atat de bine cati cretini exista pe lumea asta si vor sa adopte animale. Nu stiu cum de nu mi-am dat seama ca esti iresponsabila. Dar si tu ai jucat teatru bine. 

In orice caz, ca sa n-o mai lungim, Charlie nu mai este, iar Spotty a ajuns pe strazi, din vina mea. 

Iar tu, nu-ti mai lua animale. Nu le faci un bine. 

Andreea

==========
UPDATE 10.11.2013
Spotty a fost luat de pe strazi si e din nou in grija mea. Nu mai e alb cu negru ci gri cu negru, cu pete de motorina si pamant uscat in blana, cu urdori la ochi, purici si urme de zgarieturi. Charlie e inca disparut, iar eu am sa rascolesc inca multa vreme de acum incolo cartierul ala, incercand sa-l gasesc.

Fumi, adoptat si returnat (30.04.2013)

Acum exact doua saptamani l-am dat spre adoptie pe Fumi, un motan de 9 luni, unei tipe de 40 si ceva de ani, cu fiica de liceu. Am discutat cat se poate de civilizat, a venit sa ia pisicul in masina de seviciu, un BMW X5 negru cu sofer, ne-am dus impreuna sa-i luam litiera si nisip, a mai avut pisici si zicea ca stie sa se poarte cu ele, fata ei cica iubeste si ea pisicile etc.

In primele zile am vorbit de cateva ori. Mi-a spus ca motanul torcea si venea s-o pupe, dormea cu ea, pe urma dormea si cu fiica ei care era topita dupa el, pe scurt totul era mirific si toata lumea fericita. 

Pe urma, peste alte cateva zile, cica nu mai era la fel de cuminte si mai facea "prostioare", se catara in biblioteca sau scotea florile dintr-o vaza. Acum cateva zile m-a sunat sa ma intrebe daca il pot tine catva zile, pentru ca ele pleaca din Bucuresti, si am zis ca da, dar sa ma anunte cu vreo 2 zile inainte. In seara asta la 8:30 m-a sunat ca mi-l aduce, pentru ca ele pleaca "in seara asta". Dar n-avea transportor, asa ca am insistat sa merg eu sa-l iau. Si pana cand va sta la mine? A, pai nu ni-l mai aduci inapoi, ca nu mai e de suportat. Aha, bine, ma imbrac in clipa asta si vin sa-l iau. 

M-am dus val-vartej. Acolo gasesc pisicul cu ochii mari, ca speriat de bombe, iar cu tipa nu reusesc sa am nici un fel de dialog. Trebuia sa intreb totul de doua ori, pentru ca prima oara zicea "Cum?" si eu mai repetam o data intrebarea (calm si politicos) la care ea raspundea oricum rastit si in doi peri.

N-am reusit sa scot de la ea ce anume prostii a facut motanul.

- A facut de toate.

- Bun, dar ce anume?

- (intepat) Ei, ce mai conteaza. 

- Da, dar spune-mi totusi, ca sa stiu si eu cum se comporta in alta casa decat a mea.

- (tot intepat si cu sprancenele ridicate) Adica ce vrei sa zici, in alta casa decat a ta?

- Vreau sa zic ca timp de doua saptamani a stat la tine, eu nu l-am vazut ce face, si numai tu imi poti spune.

- (rastit) A facut ce fac pisicile, ce sa faca!

- Bun, dar totusi, ce anume s-a intamplat, a stricat ceva? Si-a facut nevoile prin casa?

Intai cu ochii dati peste cap, nu raspunde, pe urma repet intrebarea. Ea, si mai rastita:

- Pai nu vezi litiera aici? (era acolo intr-adevar, si plina de... nevoi mari) De ce trebuie eu sa-ti raspund la chestiile astea?

- Pentru ca trebuie sa stiu cum se comporta, ca sa stiu ce sa le spun viitorilor adoptatori, pentru ca am sa incerc in continuare sa-l dau spre adoptie. 

Si am mai tinut-o asa putin, fara sa reusesc sa scot nimic de la ea. Cand ma pregateam sa-l bag in transportor, l-a impins si ea si mi-a zis "vezi ca zgarie".

Si-a luat geanta pe umar si a iesit cu mine, iar cand m-am oprit jos in usa blocului sa-mi aprind o tigara, m-a intrebat daca de acolo ma descurc, i-am zis ca da, si a plecat mai departe fara sa mai zica macar la revedere. 
Inclin sa cred ca problema n-a fost pisoiul, ci faptul ca s-a plictisit de el, sau poate si-a dat seama ca trebuie bagat in seama prea mult. Oameni buni, adoptia nu e un moft, iar un animal nu e mobila, are initiativa, se plictiseste, vrea companie, lasa par in casa si nu stie sa dea cu aspiratorul singur. Mai bine luati-va acvariu. Sau mai bine nu va mai luati nimic. 
 

Tigrisori (21.01.2013)

Au trecut pe la mine patru tigrisori sugari in varsta de vreo 8 zile, gasiti de cineva, ca de obicei, pe langa un bloc. Cumintei, mancaciosi si cu model superb. Abia astept sa-i vad mari :-)

I-am tinut o zi si jumatate, lasandu-i apoi cuiva de incredere, pentru ca eu una deocamdata nu m-as descurca si cu ei.  

Noelușul, ca de obicei, a fost bucuros sa ma ajute :-)

Inca un porumbel cu paramixoviroza (12.01.2013)

Un inceput de an prost pentru porumbeii de la mine din cires. 

Mai intai, acum vreo 10 zile, am vazut-o pe turturica singura, fara pereche. Complet neobisnuit. Perechea nu i s-a intors nici acum.

In alta zi am vazut jos in curte unul dintre porumbei, apatic, prea slabit ca sa mai zboare. L-am prins si l-am dus la caldura, intr-o cusca, dar a doua zi dimineata l-am gasit mort. 

Am mai vazut inca doi in zona, morti pur si simplu, peste noapte.

Alaltaieri, altul, statea ca prostul in ploaie, jos in curte, unde toate pasarile stiu ca sunt pisici si nici un porumbel nu se opreste mai mult decat are nevoie cat sa ciuguleasca un pic. 

L-am prins si l-am dus la caldura. Traieste. Am reusit sa-mi dau seama si ce are: misca din cap necontrolat, semn clar de paramixoviroza. Pe internet, daca stai sa cauti, blogurile crescatorilor de porumbei spun ca prognoza de supravietuire e zero, dar asta probabil pentru ca-i lasa in voia soartei si nu se obosesc sa-i hraneasca. Hraniti cum trebuie, pentru ca ei singuri nu pot, au sanse. 

Cel de acum, spre marele meu noroc, nu se zbate cand il manevrez, vrea sa manance si ciuguleste singur, daca-l tin cu capul in farfurie sa nimereasca painea uda amestecata cu boabe, usor de apucat. Pe cel dinainte (si care, apropo, a avut zile si s-a vindecat) a trebuit sa-l hranesc eu, cu mana, infasurat intr-un prosop pentru ca era speriat si se zbatea, de trei ori pe zi, timp de vreo luna, pana n-a mai dat atat de groaznic din cap si fost in stare sa nimereasca boabele singur.

Un filmulet de la masa de azi dimineata: 

Sper sa reziste.