Ultimul porumbel pe 2015, primul porumbel pe 2016 (29.12.2015)

Găsit în curte într-o zi cu vânt foarte puternic, era rebegit de frig, avea coada jumulită şi nu se descurca să zboare. L-am dus la căldură şi i-am pus boabe pe săturate. 

Pe 31 decembrie, când îi făceam curat în cuşcă, mi-a scăpat în pod şi mi-a demonstrat că zboară foarte bine, fiindcă nu reuşeam să-l prind fără să-l rănesc şi fără să-l stresez mai tare, i-am deschis un geam din pod (pe acolo voia şi el să iasă, şi se tot izbise de geamuri) şi dus a fost. 

Se pare totuşi că m-am grăbit, pentru că pe 4 ianuarie a apărut din nou în curte, cu coada tot vraişte. Stătea zgribulit pe un capac de canal, dezghetat şi mai cald ca betonul îngheţat din jur. I-am dat boabe şi i-am zis că dacă în 3 ore, când mă întorc acasă, îl găsesc tot acolo, îl prind iar. Cand m-am întors după cele 3 ore, vecinii (acum mai antrenaţi :-) mi-l băgaseră deja într-o cutie, la căldură. 

L-am eliberat definitiv  pe 26 ianuarie, într-o zi frumoasă, cu soare, împreună cu alt porumbel găzduit şi el vreo două săptămâni.

Porumbel cu cioburi în guşă (22.09.2015)

Unul dintre porumbeii care au cuib sub acoperişul cu ţigle al vecinilor din curtea de alături, la câţiva metri de mansarda mea. L-a găsit tata în curte, îşi ţinea o aripă ciudat. Când l-am prins, s-a zbătut cu putere, iar pe urmă, pus în cuşca de expoziţie, s-a agitat din nou foarte mult. N-am văzut urme de sânge, lui nu-i plăcea la mine, aşa că l-am ţinut doar peste noapte şi a doua zi i-am şi dat drumul, direct de pe gemuleţul din pod cel mai apropiat de cuibul lui din streaşina vecinului. Exact când îşi lua zborul am văzut urme de sânge sub o aripă, pe care nu i le observasem prima oară, pentru că nu-l examinasem decât foarte superficial. 

Mi-am blestemat prostia. 

Încă vreo două zile n-am avut ce-i face, mă uitam doar cu ciudă cum e din ce în ce mai apatic şi nu pleacă din cuibul lui. N-aveam cum să-l prind decât dacă venea el la mine, aşa că i-am pus numai bunătăţi şi apă proaspătă la mine-n jgheab şi am stat la pândă. După câteva tentative abandonate la jumătate, a venit să mănânce. I-am aruncat un prosop în cap şi l-am prins. Era deja seara aşa că l-am pus din nou în cuşca de expoziţie, urmând ca a doua zi să mergem la radiografie şi la un vet. Mi se părea că are aripa fracturată în interior, spre umăr, posibil o fractură deschisă - rana făcuse coajă, dar toată zona era tumefiată. 

A doua zi, înainte să plecăm la vet, l-am văzut că bea foarte multă apă, şi apoi că scuipă sânge. La radiografie totul a ieşit ok, n-avea aripa fracturată. Când am ajuns la veterinarul priceput la păsări, deja îi curgea sângele din cioc ca dintr-o ţâşnitoare, şi în câteva minute şi-a dat duhul. L-am lăsat să i se facă autopsia. Câteva ore mai târziu, doctoriţa m-a sunat să-mi spună rezultatul: porumbelul înghiţise nişte CIOBURI care-i spărseseră guşa şi-i provocaseră hemoragia. Nici eu, nici ea n-am mai pomenit aşa ceva. 

N-ar fi scăpat cu viaţă nici dacă-l examinam mai atent la început şi nu-l eliberam atât de repede: aş fi constatat doar că n-are fractură, dar în guşă oricum n-aş fi observat că are ceva şi tot n-ar fi fost tratat la timp. Păcat de el, ce să mai zic. 

Încă doi pui de porumbel (07.2015)

1. Pui de porumbel, mă aştepta în curte, lângă poartă, pitit după o navetă. Salvat pe 3 iulie 2015, ţinut până a putut zbura singur.

 2. Alt pui căzut din cuib, salvat pe 24 iulie, ţinut şi el până când a putut zbura singur. 

Pe ei, ca şi pe toţi ceilalţi pui de porumbel care mi-au trecut prin mână, i-am obişnuit treptat cu mediul exterior, ducându-i afară în fiecare zi pentru o jumătate de oră sau mai mult, timp în care zburătăceau sub supravegherea mea şi mai socializau cu ceilalţi porumbei aterizaţi în curte, mituiţi cu arpacaş. Când au crezut ei că e cazul, n-au mai venit înapoi la mine ci şi-au luat zborul, dar cel puţin o vreme i-am mai văzut în zonă, de obicei veniţi la masă în cireşul de lângă geamul de la bucătărie. Pe urmă ori au plecat ori s-au pierdut în peisaj, au crescut şi nu i-am mai deosebit eu de ceilalţi din stol. 

Alt Împiedicat (30.06.2015)

Deschid oficial colecţia mea personală de împiedicaţi, pe lângă cei de la Inter de care mă ocup.

M-am întors acasă, topită de căldură. Îmi luasem pe drum o Cola rece, mai aveam o gură, şi m-am oprit s-o beau în linişte în curte, la umbră, înainte să intru în casă şi să mă ocup de treburi. M-au văzut vreo doi dintre porumbeii din cireş şi au venit aproape, pe muchea acoperişului. Aşteptau să le dau ceva, obişnuiţi de când îl scoteam la aer pe puiul de porumbel şi-i hrăneam pe toţi. Am luat cutiuţa cu grâu de după uşă, mereu la îndemână, şi le-am aruncat câteva boabe. Imediat au mai venit doi porumbei, ei ştiu de unde, dar, surpriză! Unul era cu amândouă picioarele încâlcite. 

Mi-am luat repede instrumentele - minciogul, prosopul şi forfecuţa, am ieşit din nou şi mi-a luat exact două secunde să-l prind. Avea ambele picioare prinse într-o aţă subţire, bleumarin. 

E primul pe care-l văd aşa la mine în cartier, dar asta înseamnă că, de fapt, sunt peste tot... :-(

Împiedicaţii de la Inter - jurnal de voluntar, continuare (28.06.2015)

Continuare de la frustrările de aici.
Am mai fost de patru ori, de două ori cu R., colegă de voluntariat, de două ori singură, ieri şi azi.

Cu R. am prins câte un porumbel pe zi. Primul a fost mai horror, ne-a luat 20 de minute să-l descâlcim, i-am dat sângele, aveam degetele mânjite toate, şi i-a mai şi picat o gheară la mine-n poală, una uscată de cât fusese sugrumată de aţe. 

Al doilea avea doar un deget legat, a fost simplu. 

Ieri n-am prins nimic, azi am prins şi am dezlegat doi, cu un total de 3 picioare. Am reuşit să mă descurc şi doar cu două mâini, mai greu a fost cu pozele. Au fost cuminţi, nu s-au zbătut, n-au sângerat şi nu şi-au mai lăsat suveniruri mumificate în prosopul meu.

A fost şi linişte, parcă toţi mi-au citit blogul şi s-au potolit. Doar un nene, mai tânăr şi burtos a ţinut să-mi facă vreo 10 poze. Nu m-a întrebat nimic. Am vrut să strig după el să-mi dea tag pe Facebook, dar am lăsat-o baltă până la urmă.

Hrănitoarea cred că ne observă pe geam şi până nu plecăm, nu iese nici ea din bloc. A coborât doar o dată, ori fiindcă n-avusese încotro, ori fiindcă crăpa de curiozitate. A dat bună dimineaţa din proprie iniţiativă (nu credeam să mă mai surprindă ceva), a mutat un vas cu apă de colo-colo şi a plecat.

Cu Blajinul m-am mai întâlnit doar miercuri, se vede treaba că în weekend doarme şi el mai mult. Bună ziua, ce mai faceţi. Trei ţigări. 

Donşoara de la cofetărie mai iese la câte o ţigară şi probabil că se uită la mine, dar am pus în aplicare o tehnică japoneză, testată în multe ocazii şi de real succes, "dacă eu nu te văd, nici tu nu mă vezi". Nu m-am uitat la ea nici o clipă, şi mi-am păstrat zen-ul şi concentrarea pe picioarele porumbeilor, singurul lucru care mă interesează, singurul lucru pentru care accept să mă trezesc la criminala oră 4:45. 

O surpriză plăcută mi-a făcut-o Moş Chitic, un bătrân cu faţa mereu posomorâtă, care apare şi dispare ca o stafie din zonă, fără o vorbă, mereu cu mătura în mână. Probabil îngrijitor la ceva pe acolo. O dată, când mă irita că se uita de multă vreme la mine, i-am căutat privirea, am ridicat din umeri, şi a ridicat şi el din umeri şi mi-a întors spatele. Mi-am imaginat că are şi el ceva de comentat şi că s-ar bucura să nu mă mai vadă pe-acolo. 

Dar ieri, când am terminat toată găletuşa cu boabe mai repede decât aş fi vrut, când îmi mai rămăseseră doar nişte bucăţi de pâine mucegăită şi încă nu prinsesem nimic, a venit purtând pe braţe un ditamai cartonul pe care era o movilă de seminţe de mac şi susan, pe puţin un kilogram. Probabil măturase la covrigărie. Tot încruntat, a mormăit printre dinţi "unsălepunpastea?", mi-a lăsat cartonul în braţe şi a plecat, abia am apucat să-i zâmbesc şi să-i strig mersi din urmă. N-am folosit tot, am păstrat şi pentru azi, şi bine am făcut. Azi a venit iar, şi cum mai era cu mine şi omul cartierului, s-a mai înseninat la faţă şi a stat suficient cât să-i pot zice că mi-au fost boabele de mare folos, şi uite că încă mai am.

Revelaţia celor două zile a fost însă omul cartierului care, prima oară când m-a văzut, mi-a zis răstit că "asta nu e baltă cu peşte". A trecut pe lângă mine de fiecare dată. Ieri ni s-au întâlnit privirile şi mi-a zis "Sărumâna" din trecere, atât. Azi a venit exact când eram cu un porumbel prins în poală. I-am zis să vină să vadă ce le fac. M-a blagoslovit şi a tunat şi a fulgerat împotriva "lu' ăia de la farmacie, care le pune laţuri". O fi. Nu era încă 7 dimineaţa, dar deja mirosea a băutură şi avea chef de vorbă. Ca să-l mai temperez şi să-l fac să simtă că participă şi el, l-am rugat să ţină puţin porumbelul de labe, ca să pot să-i fac o poză mai ca lumea. I-am făcut vreo trei, dar, în mod ciudat, pe urmă nu le-am mai găsit în telefon. 

Când credeam c-am reuşit să mă descotorosesc de el, a apărut din nou, din bloc, cu o sticla de 2l de apă plată. "E nedesfăcută, ţi-o dau ţie!". Ce să mai zic? "Bogdaproste, chiar mi-era sete." "Că nu multă lume e aşa bună la suflet ca tine, şi păsările astea e şi ele sufletele cerului". 

"..." 

A plecat. 

Am sperat că nu se mai întoarce, dar nu, peste vreo 10 minute, când făceam o pauză fiindcă nu mai cobora nici un porumbel, a venit din nou şi s-a aşezat lângă mine, pe ţeava de gaze a blocului, să-mi ţină companie şi să fumeze o ţigară din ziare răsucite. Mi s-a făcut milă şi i-am dat pachetul meu, fără câteva ţigări pe care mi le-am păstrat. "Vai, nuu, nu trebuia!". "Lasă că eu am acasă, şi-aşa nu mai stau mult.". M-a întrebat cum mă cheamă şi n-am avut încotro, i-am spus. Andreea. "Ia uite coincidenţă! Pe mine Alexandru!!!". A vrut să-mi ofere o cafea. L-am refuzat politicos, pe motiv că tocmai mai băusem una acasă. "A, atunci nu-ţi iau azi, să nu ţi se facă rău de la inimă. Când mai vii? Miercuri? Bine, miercuri îţi ia băiatu' cafea, să ştii. Să nu bei de-acasă!". 

"..."

A plecat iar. Între timp a venit o dubiţă de aprovizionare la marketul din colţ. Alexandru îl cunoştea pe şofer, s-a dus la el şi au stat de vorbă. Eu mi-am văzut de porumbei. L-am prins şi pe al doilea. Peste o vreme, apare iar Alexandru. De data asta scoate o Eugenie din buzunar şi mi-o întinde. "Aşa, de la mine, că ai sufletul bun." "Zău, nu e nevoie, mănânc-o tu, eu am.". "Păi acum am şi eu! N-ai văzut c-a venit Argeşu'?" N-am mai întrebat ce era. Dubiţa de aprovizionare, presupun. O fi avut număr de Argeş, o să mă uit dacă mai vine. 

Mi-am mâncat Eugenia în metrou, în drum spre casă.

Porumbelul-titirez (28.06.2015)

De bine ce-am scăpat azi de pescăruşi şi de porumbelul iadului (şi era cât pe ce să iau o bufniţă, dorinţa mea de multă vreme, numai că s-a dovedit a fi până la urmă vânturel şi am zis pas). 

Am preluat de la o colegă de voluntariat un porumbel pe care-l are de mai bine de un an, a avut la început paramixoviroză dar a rămas cu sechele, tot întoarce gâtul, şi nu e clar dacă mai poate zbura. Colega mea n-a încercat să-l testeze, l-a ţinut pur şi simplu din inerţie pe balcon, unde el doar se căţăra până sus pe nişte rafturi, dar n-a avut niciodată tentaţia să zboare, nu s-a agitat, nu i s-a izbit de geamuri etc. 

L-am luat să vedem ce-i de capul lui şi ce putem face cu el. 

Deocamdată, după o primă ieşire în curte, lucrurile nu stau bine. Are dorinţa de a ciuguli şi uneori şi reuşeşte (oricum, şi la colega mea se hrănea singur, e solid şi puternic), dar se sperie din orice şi, când se sperie, îşi întoarce capul groaznic, se târâie de-a-ndăratelea şi, dacă încearcă să-şi ia zborul, se dă peste cap şi se învârte ca un titirez, pe loc. Ceea ce-l sperie şi mai tare.

Am să încerc preţ de vreo două săptămâni să facem recuperare. Mă gândesc că, ţinut captiv, poate n-a mai încercat să zboare, după ce s-a vindecat de paramixoviroză, şi nu mai ştie că poate. Stând între patru pereţi şi nu într-un loc mai larg, nu l-o fi tentat să încerce. Sau poate că în creierul lui ceva nu mai funcţionează cum trebuie. Am să-i dau B-uri, alte vitamine şi ce mi-o mai recomanda veterinarul pentru stimularea sistemului nervos.

Dacă n-o să poată zbura, ca să fie cu neamul lui şi să-şi vadă de viaţă în libertate, nu ştiu ce calitate ar mai avea viaţa lui, mai ales că e şi sălbatic şi sperios, nu un porumbel care-ţi vine pe umăr şi te ciuguleşte de ureche. 

Trebuia lucrat cu el încă de când s-a întremat după boală, nu după un an şi câteva luni. N-am mari speranţe, dar să vedem.
==========

UPDATE, iulie 2015:  Starea lui nu s-a îmbunătăţit şi tot sălbatic a rămas, dar, în urma unui apel pe Facebook, am reuşit să-i găsim un cămin permanent, undeva pe lângă Vălenii de Munte, unde e acceptat de alţi porumbei într-o volieră. Suntem cu toţii mulţumiţi de cum au ieşit lucrurile :-)

Împiedicaţii de la Inter - jurnal de voluntar (15.06.2015)

14 iunie. Am mers pentru prima oară la Împiedicaţii de la Inter, porumbeii cu picioarele mutilate şi încurcate în aţe, pe care ni i-a semnalat, printr-un email trimis Asociaţiei ROBI, o doamnă care i-a remarcat de ceva vreme şi a tot încercat singură să-i ajute dar n-a reuşit să prindă nici unul. Ne-am dat întâlnire acolo, dimineaţa la 6:30, ca să-i prindem încă flămânzi. Mi-am luat la mine minciog şi încă un fel de cerc cu plasă zburător, pe care l-am improvizat rapid în seara dinainte, după ce am aruncat la gunoi altă plasă mai mare improvizată cu încă o seară înainte, pe care am testat-o pe porumbeii mei din curte şi am văzut că nu era bună de nimic. 

Cum ne-am dus, aşa ne-am întors. 

Doamna, foarte amabilă şi locvace, a monologat cu mine pe tot parcursul celor două ore cât am stat acolo şi m-a ajutat, aruncându-le arpacaş, ca să mi-i adune în raza minciogului. Din nefericire minciogul li se părea foarte vizibil şi în mod special cei împiedicaţi se speriau de el, abia ciuguleau două boabe şi ţâşneau în zbor. 

Ne-a încurcat şi forfota de pe stradă. Deşi era duminică dimineaţa devreme, treceau maşini, unele se opreau să livreze pe la magazinele din jur, se opreau tot felul de băgători de seamă în cele mai nepotrivite momente... Foarte enervanţi, băgătorii ăştia de seamă. Un nene cam nespălat de-al zonei s-a şi răstit la mine, că "asta nu-i baltă cu peşte!"

- Poftim?

- Ăştia ie ai mei, nu ie aşa să vie oricine să-i prindă!

- (eu, reaua:) Şi dacă-s ai tăi, de ce i-ai lăsat să se chinuie aşa până acum?

A plecat bombănind. După 5 minute a trecut înapoi, mai liniştit, strângând zâmbitor la piept o sticlă mare de bere, probabil numai bună, de la frigider. 

Am uitat să-l menţionez pe cretinul care tot încerca să mă scuipe în cap de la un balcon, dar nici n-avea ţintă bună şi a şi rămas repede fără salivă. Sau poate când am zbierat în sus s-o fi prins că l-am depistat. 

===================

15 iunie. Am făcut un efort considerabil (ceasul pus să sune la 4:45) şi m-am dus şi azi, singură. M-am gândit că, dacă am norocul să prind vreun împiedicat, o să-mi fie greu să-l manevrez de una singură, dar prefer de departe liniştea. Probabil că, în sufletul meu, sunt pescar. 

Am adus o improvizaţie nouă, un fel de minciog dar mult mai puţin evident, făcut dintr-o plasă fină întinsă pe o ramă din sârmă groasă. Din păcate n-am reuşit nici de data asta să prind vreunul. La început au venit mai mulţi porumbei ca ieri, şi nici împiedicaţii nu mai erau atât de temători, mă plimbam uşurel pe lângă ei în timp ce mâncau şi nu-şi luau imediat zborul. Şi-l luau numai când eram la un pas să-i prind... 

N-am reuşit să stau prea mult pentru că mi s-a terminat prea repede provizia de grâu şi, în plus, am avut iar parte de încurcă-lume, din soiul cel mai rău. Aproape în acelaşi timp, s-au oprit să mă interogheze o Suspicioasă şi un Vigilent. Suspicioasa, încă salariată, însă cu viitor strălucit de tăntică. Mi-am pierdut cred că pe puţin zece minute încercând fără succes s-o conving că nu vreau să-i prind să-i vâr în ciorbă. M-a întrebat de cel puţin cinci ori, "Dar sunteţi sigură că nu vreţi să le faceţi rău?". I-am arătat postarea de pe facebook, i-am arătat poze pe telefon, i-am arătat porumbeii din jurul nostru, care mai de care cu ghearele mai mutilate, tot se uita la mine de parcă inventam.

- Dacă nu mă credeţi, staţi cu mine, prindem unul şi mă şi ajutaţi să-i scot aţele.

- A, nuu, că eu am condică de semnat.

Păi şi de ce nu mergeţi s-o semnaţi mai repede??

Până la urmă a lăsat-o mai moale, "ştiţi, în ziua de azi, sunt atâţia răuvoitori, sigur că te gândeşti la situaţii extreme, mai ales că porumbeii se şi mănâncă...", şi începeam s-o iert, când iar m-a lăsat mască:

- Auziţi, da' de ce nu puteţi să-i lăsaţi aşa?

- Cum, aşa? Împiedicaţi?

- Păi ce-are? Că văd că se descurcă.

Am întrebat-o dacă ei i-ar conveni să trăiască toată viaţa cu picioarele împiedicate. Sau hai, nu toată viaţa, doar vreo şapte ani. Mi-a adresat cea mai goală privire cu putinţă. Am reformulat: "Uite, dinţii. Dacă v-ar durea măseaua un an de zile, v-aţi simţi bine? Că nu muriţi de la o măsea, ba chiar puteţi să mergeţi şi la serviciu zi de zi." Aceeaşi privire goală.

Între timp, mă asasina şi Vigilentul. Locatar din blocul de deasupra,  pensionar din ăia care se pricep la toate, de la politică la murături, şi care zic "Dom'ne, ascultă-mă pă mine dom'ne, că io am lucrat treij dă ani la... (şi aici intră un nume de întreprindere sau cooperativă comunistă extrem de râvnită pe vremea aia, gen Comerţul Exterior, Crevedia sau Pionierul, iar ei aşteaptă să le pice interlocutorul pe spate)".

Mai întâi l-am văzut că făcea poze, dar mi s-a părut că face mai mult spre porumbei. S-a fâţâit un timp la oarece distanţă, pe urmă, când a văzut că deja mă sâcâia Suspicioasa, s-a umflat ca un cocoş şi s-a băgat şi el. Şi-a scos buletinul şi mi l-a fluturat în faţa ochilor. 

- Eu m-am legitimat, mă cheamă... [nu m-am obosit să reţin], aţi văzut, da? Da? Acuma vreau să vă legitimaţi şi dumneavoastră.

- Că altă treabă n-am!

- Deci, nu se poate! Eu m-am legitimat, da?

- V-am pus eu?

- Vă rog să nu vă prefaceţi că nu înţelegeţi şi să vă legitimaţi. Dacă nu...

- Sunteţi poliţist? A, nu? Atunci nu vă arăt nimic. Dar dacă ţineţi neapărat, puteţi să chemaţi şi un poliţist, şi poate aşa mă lăsaţi să-mi văd de treabă. 

Chipurile vânzătoarele de la cofetăria din colţ îl alertaseră că ieri am plecat cu "câţiva" porumbei în geantă, m-au văzut ele, şi azi încercam iar, iar el e un maaaaaaaaaare iubitor de păsări şi a mai fost şi vecin cu Valentin Ceauşescu şi nu permite o asemenea situaţie la blocul lui. 

Încercam să-i răspund şi mă întrerupea, încercam să-i explic frumos şi vorbea peste mine, iar asta mă scoate întotdeauna din sărite. Îmi venea să-i dau cu coada de la minciog peste picioare.

A lăsat-o mai moale când am început eu să mă răstesc la el, totuşi în registrul standard-civilizat, deşi tare mă mânca limba. A început să se strângă lume în jur, şi norocul meu c-au apărut şi alţi doi locatari, care mă mai văzuseră şi ieri. Toată lumea vocifera bineînţeles exact în locul unde s-ar fi adunat porumbeii să mănânce, iar ei s-au refugiat pe la ferestrele de la etajele de sus ale blocurilor. 

Până la urmă i-am dat Vigilentului o carte de vizită de la ROBI. Care îi ştie iel p-ăştia cu asociaţiile. 

Nu mai aveam nici chef, nici timp, nici destule boabe, aşa că mi-am strâns calabalâcul, dar n-am plecat până nu m-am dus întins şi peste vânzătoarele de la cofetărie. M-a durut undeva de clienţi şi m-am răstit şi acolo, cerând "să iasă în faţă ăla care a zis că m-a văzut că am plecat ieri cu porumbei de-aici!". Toată lumea încerca să-mi ocolească privirile, "Aa, nuu, nu am zis..." Fix atunci a intrat şi Vigilentul. Ghinionul lui, pentru că i-am cerut să mi-l arate cu degetul pe ăla care a spus. Ca la grădiniţă, dar ce să fac? Le-am zis altădată să vorbească despre ce cunosc şi am plecat, părându-mi rău că nu puteam să trântesc uşa.

Mai merg şi mâine, dacă reuşesc să mă trezesc. În seara asta, cât am scos porumbelul la aer, am meşterit o plasă mai mare cu greutăţi pe margine, poate reuşesc s-o arunc peste ei. Mi-am burduşit portofelul cu cărţi de vizită şi o să-mi pun şi tricoul cu sigla ROBI, mare pe spate, poate m-o lăsa lumea în pace.

===================

16 iunie. Sunt terminată de somn, iarăşi m-am trezit când se lumina. Şi iarăşi m-am dus degeaba. N-am ajuns bine că a ieşit din bloc Hrănitoarea, cu o sticlă de 5l de apă şi nişte pâini în mâini, şi m-a luat direct la trei păzeşte, încruntată şi şuierând printre buzele subţiri: "Dacă vă prind că luaţi vreun porumbel de aici, vă rup picioarele". N-am mai auzit ameninţarea asta de când eram copil şi dădeam cu mingea prin geamurile din cartier. Aveam tricou cu ROBI dar încă o jachetă pe deasupra, pentru că era răcoare. I-am arătat doar logo-ul mic de pe piept. 

- Sunt de la protecţia animalelor şi vreau să-i prind pe cei cu picioarele încurcate, să le descurc aţele. 

- Pe mine nu mă interesează cine sunteţi dumneavoastră, eu atâta vă zic, să nu vă prind că le faceţi ceva. Că eu îi hrănesc de ani de zile şi pe dumneavoastră nu v-am văzut vreodată să le daţi de mâncare.

- Pentru că n-aţi stat pe geam în ultimele trei zile!

- Auziţi, ia nu fiţi obraznică. Ce vorbiţi aşa?

- Pentru că m-am săturat să ne tot ia lumea în şuturi când încercăm să facem ceva bun.

- Ce bun? Că nicodată n-aţi venit să le daţi ceva de mâncare. Eu le dau de ani de zile.

- Păi când să vin, dacă de-abia am aflat de ei? Sâmbătă am aflat, duminică am venit. Staţi aici cu mine şi o să vedeţi ce vreau să le fac. 

- Da' nu mă interesează pe mine ce faceţi!

- De ce, nu vă pasă de ei? Nu vreţi să-i ajutaţi?

- Cum vă permiteţi să spuneţi că nu-i ajut, când le dau de mâncare? Pe ce ton vorbiţi, şi sunteţi de-o răutate să-l jigniţi pe om aşa. 

- Doamnă, tonul l-aţi dat dumneavoastră, şi, dacă vă simţiti jignită, gândiţi-vă că şi eu s-ar putea să mă simt la fel. Şi de ce nu vreţi să faceţi mai mult, de ce vi se pare că e destul să le daţi de mâncare? Nu vreţi să nu mai sufere?

- Pentru că asta e atribuţia mea, să le dau de mâncare. Fiecare avem atribuţiile noastre, şi cu asta basta. 

- Nu zău. 

- Deci cu aşa o răutate în suflet în nici un caz nu sunteţi iubitor de animale. Faceţi ce vreţi, pe mine nu mă interesează cine sunteţi. 

- Doamnă, răutatea asta am acumulat-o în cei şase ani de voluntariat. M-au ajutat mult oamenii din jur. 

Pe urmă a plecat, s-a întors, iar a plecat, iar s-a întors, tot aruncându-mi priviri de Meduză, pe care mă făceam că le ignor, butonând pe telefon. La sfârşit de tot şi-a scos capul şi pe un geam de la etajul blocului şi m-a apostrofat şi de acolo. Nu se putea să n-aibă şi ea ferestrele tot încoace...

Puţin mai târziu a apărut, în trecere, şi doamna locvace care ne-a semnalat cazul şi, două clipe mai târziu, Suspicioasa de ieri. Le-am făcut cunoştinţă, pe doamnă am pus-o la curent cu "da' de ce nu-i lăsaţi aşa, ce-are?" şi a fost suficient: i-am lăsat-o pe Suspicioasă în grijă şi, în mai puţin de 5 minute, pentru că se grăbea, i-a făcut istoricul celor 30 şi mai bine de zile de când a văzut prima oară porumbeii şi anamneza fiecăruia. Ah, sweet revenge :-D

Din câţi se perindă pe acolo, doar doi sunt ok, Fata de la Mini Market care mai iese să dea cu mătura şi mă tot întreabă daccă am mai prins ceva, şi pe urmă îmi spune că ea nu crede c-o să reuşesc, "dar mai încercaţi dacă vreţi", ea personal n-are nimic împotrivă să încerc să ajut porumbeii, şi Blajinul - mătăhălos, negricios, murdar, ponosit şi un pic sărac cu duhul, care chiar a încercat şi el să-i prindă, o dată, cu ajutor, a şi reuşit, şi e probabil singurul din zonă căruia îi pasă. El ştie cum s-au chinuit şi cei care nu mai sunt. Cere tain de fiecare dată, ţigări. În schimbul prieteniei, şi uite, ieri a pus o vorbă bună pentru mine pe lângă Vigilent. Se pare că a avut succes, pentru că de azi taxa a crescut: "N-aveţi să-mi daţi mai multe?"

 

Va urma...

Am uitat ceva: Am stat şi m-am gândit, oamenii ăştia au dreptate, sunt prea obraznică şi rea. Promit că am să mă controlez şi, în următoarele două zile, am să fiu zen, lapte şi miere. Păcat că am nişte treburi şi la porumbei mai ajung abia răspoimâine...

==============
UPDATE, 28.06.2015 - continuarea peripeţiilor aici.

Pericol mare pentru porumbei! (14.06.2015)

Preluat de pe pagina de Facebook a Asociaţiei ROBI:

Fără să vreţi, puteţi face un mare rău porumbeilor! 

CITIŢI !!!

www.4animals.ro
contact: asociatia.robi@gmail.com
Dragi prieteni, aveţi MARE grijă cum gestionaţi, depozitaţi sau aruncaţi materiale textile, sfori, saci de rafie etc, orice se poate destrăma, în timp, în fire subţiri! Porumbeii şi alte păsări îşi pot încurca picioarele în ele şi-i aşteaptă o viaţă de chin şi uneori o moarte lentă!

Ni s-a semnalat foarte recent cazul unui stol de porumbei de pe lângă Piaţa Universităţii, unde multe exemplare au picioarele mutilate, cu fire ca de aţă intrate în carne, gheare lipsă, sau ambele picioare încurcate, legate unul de celălalt.

Ne-am deplasat la faţa locului şi într-adevăr, aşa erau. Oamenii din zonă ne-au spus că au fost şi câţiva porumbei care nu-şi mai puteau folosi picioarele deloc, încâlcite, iar când stăteau pe pământ se sprijineau în aripi. Aceia abia ajungeau la mâncare, pe vasul cu apă nu se puteau căţăra, şi în cele din urmă, dar după săptămâni de suferinţă, au şi dispărut. Mai mult ca sigur că n-au supravieţuit.

Am încercat, însă deocamdată n-am reuşit să prindem nici măcar unul, cu minciog sau un alt fel de plasă fină, pentru că la cea mai mică mişcare îşi iau zborul. Ne vom gândi la alte soluţii practice, pentru că nu-i putem lăsa aşa.

Între timp, vă rugăm:
1. uitaţi-vă în jurul dumneavoastră, prin curţi, poduri etc unde au acces păsările, gândiţi-vă dacă aveţi astfel de materiale şi stocaţi-le în aşa fel încât să nu se încurce păsările în ele.
2. dacă staţi în zona (dar nu foarte restrânsă) a Pieţii Universităţii - Inter - Magheru, încercaţi să identificaţi, tot prin curţi, poduri etc, care ar putea fi cauza tuturor acestor încâlceli, pentru a o elimina.
3. fiţi mai atenţi ca de obicei la păsările din jur şi, dacă mai întâlniţi asemenea cazuri, scrieţi-ne pe adresa asociatia.robi@gmail.com
4. nu în ultimul rând, DISTRIBUIŢI acest album, ca să poată afla cât mai multă lume.
Mulţumim!

CITIŢI ŞI: 
http://andreea-robi.blogspot.ro/2015/06/impiedicatii-de-la-inter-jurnal-de.html 
http://andreea-robi.blogspot.ro/2015/06/impiedicatii-de-la-inter-jurnal-de_29.html

Puişorul Iadului (23.05.2015)

Nume alternativ, the Baby Pigeon from Hell :-))

Veneam acasă şi mă aştepta la colţul străzii, încă blond şi cu caş la gură. M-a recunoscut de mamă de la prima şarjă de terci de boabe râşnite administrată direct pe gât, cu seringa specială pentru porumbei, şi de atunci nici că m-a mai lăsat. 

N-am mai văzut atâta încrâncenare. De a doua zi mânca singur terci dintr-o farfurioară făcută dintr-un fund de sticlă mică de plastic. Înfuleca cât şapte, şi totul într-o agitaţie fantastică cu piuituri asurzitoare şi fâlfâit de aripi. Trebuia să-l smulg de pe farfurioară, pentru că singur nu se oprea. În prima săptămână mi-a fost frică să nu-i pleznească guşa şi să moară de cât mânca. Când reuşeam să-l opresc, parcă avea două ugere la baza gâtului.

Pe el îl ţin în pod, lângă uşa de la apartamentul meu. Din a treia zi a învăţat zgomotele casei şi, de cum mă auzea că bag cheia în yala de jos de la intrare, începea să piuie, două etaje mai sus şi după o uşă închisă. Între timp a mai crescut şi nu-i mai ajunge cuşca. Plăcerea lui cea mai mare e să evadeze, şi-l mai las să se plimbe, în camera lui din pod. De cele mai multe ori ajunge să-mi dea ochelarii jos sau mi se urcă pe creştet. Deja zburătăceşte bine, şi nu l-a învăţat nimeni.

De vreo două zile avem şi program de ieşit în curte, unde ne place foaaaarte mult. De fiecare dată mituiesc cu bobiţe de grâu şi câţiva dintre porumbeii din cireş, ca să coboare să-i ţină companie. Îi urmăreşte ca un pui de căţel, vrând probabil să intre în contact cu ei, dar ei se sperie de agitaţia lui şi-l alungă mai încolo cu mârâieli. Mârâieli adevărate! Scot nişte sunete surde din gât, altele decât uguitul, cum nu i-am mai auzit în alte situaţii.

==============

UPDATE, 28.06.2015

Puişorul iadului s-a făcut mare şi s-a mai cuminţit, ba chiar s-a potolit atât de mult la mâncare încât intrasem la idei că nu mai are apetit! I-au crescut pene frumoase pe sub aripi, a învăţat să ciugulească şi să zburătăcească. De o vreme l-am scos zilnic afară, câte o oră, să socializeze cu alţi porumbei, mituiţi cu arpacaş, şi să se înveţe cu libertatea. Era haios cum se învârtea la început în zbor, ca o spirală, în sus şi-n jos. Plăcerea lui era să-mi aterizeze pe cap. Porumbeii cei mari se uitau la el de pe o muche de acoperiş, absolut contrariaţi. Iar când coborau şi ei, ăsta micu' nu le dădea pace, se ţinea după ei, frământându-şi umerii, şi încerca să-i ciugulească de coadă şi de cioc. 

 

Astăzi după-amiaza, după ce i-am eliberat pe pescăruşi, l-am scos şi pe el afară. A zburărăcit ce-a zburătăcit şi brusc s-a înălţat deasupra curţii, s-a oprit puţin în vârful oţetarului şi, văzând de acolo cale liberă în orice direcţie, a întins-o spre o curte părăsită, două case mai încolo. Problema e că pe acolo au traseu şi toate pisicile din cartier, le văd de la geam ziua cum dorm tolănite la soare. 

Am mai stat prin curte, dar nu s-a mai întors. M-a luat prin surprindere plecarea lui, mă aşteptam să mai stea câteva zile, măcar până eram sigură că ştie să-şi găsească singur de mâncare. În curte, când toţi ceilalţi ciuguleau grâu, el ciugulea de pe jos toate gunoaiele şi tocmai grâul îl scuipa, în loc să-l înghită. 

Acum, seara, mă miră că nu-l mai aud foindu-se şi piuind în cuşca lui, în pod, iar undeva în fundul minţii mi-a rămas gândul "să nu uit să-i dau şi lui de mâncare". 

Cum i-o fi norocul. Mă întreb dac-o să mai vină pe la mine şi dacă am să-l recunosc. 

Vara zburătoarelor (05-08.2015)

Nu ştiu ce se întâmplă, dar parcă niciodată nu mi-au ieşit în cale atâtea păsări ca acum (şi vara e de-abia la început), şi atâtea în acelaşi timp.

- doi porumbei bătuţi crunt de o cioară din cartier, pe unul chiar am văzut eu cum îl ţinea cu ghearele de spate şi-i trăgea ciocuri în cap, întâi în aer şi pe urmă pe pământ, până să apuc să cobor şi s-o gonesc. Primul, încă puiandru, a avut incredibil de multe fracturi (ambele aripi, cap, gât, stern şi guşa spartă pe dinăuntru) şi tot nu-şi mai dădea sufletul, săracul. Fiind irecuperabil, l-am dus la cabinet şi a fost eutanasiat. Al doilea, mai măricel, bătut şi el rău, n-a avut nimic vizibil, dar nu mai răspundea la nici un stimul şi nu mai avea nici măcar reflexul de înghiţire, se îneca când încercam să-i dau apă. L-am dus şi pe el la vet, s-a ajuns la concluzia că nu-şi mai revine şi a fost şi el eutanasiat.

- un pui de vrabie, foarte mic şi golaş, primit de la nişte vecini. Căzuse din cuib. L-am preluat hipotermic, l-am încălzit, dar n-a rezistat până seara. Nu ştiu dacă m-aş fi descurcat cu el, să-i găsesc hrana potrivită. Începusem să mă informez pe net, însă dacă el s-a stins, am lăsat-o baltă.

- câteva zile mai târziu, Puişorul Iadului. Porumbel corcit cu piranha. Am crescut de mici câţiva porumbei la viaţa mea, dar aşa ceva n-am mai văzut. El are postarea lui separată, a meritat o pagină specială.

 
- Sushi, Sashimi şi Surimi. Au şi ei pagină separată.

- La fel şi Împiedicaţii de la Inter.

- Când am scăpat de pescăruşi şi de puiul de porumbel, am primit porumbelul-titirez.

- Alt Împiedicat, la mine-n curte. 

- Pe urmă încă doi pui de porumbel. 

Porumbei 2014

Am avut şi anul ăsta nu ştiu câţi, nu le-am mai ţinut socoteala. Cu difterie, cu paramixoviroză, îngheţati de frig, crănţăniţi de pisici, năclăiţi nu se ştie în ce, că nu li se curăţa cu nimic din pene. Găsiţi prin oraş, sau prinşi direct acasă, în curte, sau primiţi de pe la alţii. Câţiva n-au rezistat peste noapte. Cei cu difterie au murit cu toţii, şi nici nu ştiu vreun caz care să-şi fi revenit din aşa boală. Cei cu paramixoviroză au stat câte 6-8 săptămâni (hrăniţi cu mâna, de mine) şi s-au vindecat, aşa că i-am eliberat.

Celor năclăiţi (primiţi de la un cabinet veterinar, la vreo 2 saptămâni diferenţă) am aşteptat să li se schimbe penele dar tot nu năpărleau, i-am curăţat cum am putut şi i-am testat dacă mai puteau să zboare. La început n-au putut, dar peste vreo două luni da, deşi nu erau complet curaţi. Le-am dat şi lor drumul.

Însă de departe cea mai tare de anul ăsta a fost bufniţa :-)

Inca un porumbel cu paramixoviroza (12.01.2013)

Un inceput de an prost pentru porumbeii de la mine din cires. 

Mai intai, acum vreo 10 zile, am vazut-o pe turturica singura, fara pereche. Complet neobisnuit. Perechea nu i s-a intors nici acum.

In alta zi am vazut jos in curte unul dintre porumbei, apatic, prea slabit ca sa mai zboare. L-am prins si l-am dus la caldura, intr-o cusca, dar a doua zi dimineata l-am gasit mort. 

Am mai vazut inca doi in zona, morti pur si simplu, peste noapte.

Alaltaieri, altul, statea ca prostul in ploaie, jos in curte, unde toate pasarile stiu ca sunt pisici si nici un porumbel nu se opreste mai mult decat are nevoie cat sa ciuguleasca un pic. 

L-am prins si l-am dus la caldura. Traieste. Am reusit sa-mi dau seama si ce are: misca din cap necontrolat, semn clar de paramixoviroza. Pe internet, daca stai sa cauti, blogurile crescatorilor de porumbei spun ca prognoza de supravietuire e zero, dar asta probabil pentru ca-i lasa in voia soartei si nu se obosesc sa-i hraneasca. Hraniti cum trebuie, pentru ca ei singuri nu pot, au sanse. 

Cel de acum, spre marele meu noroc, nu se zbate cand il manevrez, vrea sa manance si ciuguleste singur, daca-l tin cu capul in farfurie sa nimereasca painea uda amestecata cu boabe, usor de apucat. Pe cel dinainte (si care, apropo, a avut zile si s-a vindecat) a trebuit sa-l hranesc eu, cu mana, infasurat intr-un prosop pentru ca era speriat si se zbatea, de trei ori pe zi, timp de vreo luna, pana n-a mai dat atat de groaznic din cap si fost in stare sa nimereasca boabele singur.

Un filmulet de la masa de azi dimineata: 

Sper sa reziste.

Porumbel cu aripa rupta (30.12.2012)

Un porumbel gasit sub o masina de cateii lui M, voluntar Robi, la plimbarea de seara. Tanar si slabut, cu o aripa rupta. Deocamdata l-am cazat intr-o cusca mare, ca sa n-aiba loc sa zboare si sa-si forteze aripa, si l-am trecut pe meniu de ingrasare, cu calciu si vitamine.

Presupun ca-si va petrece iarna la mine.

Grasu' (03.11.2012)

Pasat de R., voluntar Robi, care l-a primit de la altcineva, care l-a vazut ca nu zbura. Nici n-avea cum sa mai zboare, pentru ca in coada aproape ca nu mai avea nici o pana. 

Un porumbel mare si gras cum n-am mai vazut, visul oricarui bucatar :-D

L-am tinut vreo luna si jumatate. Mi-a mancat si urechile. 

Cand l-am vazut ca se agita mult si nu mai suporta sa stea in cusca lui, l-am lasat liber cateva zile intr-o camera goala din subsol, sa-si dezmorteasca aripile si sa-si revina. Si-a revenit foarte bine, m-a alergat un sfert de ora pana am reusit sa-l prind :-D

Dus afara, prima lui grija a fost sa mai manance putin, daca tot daduse peste painea inmuiata pentru porumbeii mei din cires, pe urma s-a uitat in sus, s-a uitat in stanga, s-a uitat in dreapta, si-a zburlit penele, si le-a aranjat meticulos si si-a luat zborul. Cred ca o sa se descurce la mine-n cartier.  

Porumbel bolnav (07.08.2012)

Unul dintre porumbeii din ciresul meu, hraniti temeinic de mama in fiecare zi. Nu stiu ce-i cu el, dar prea statea bleg si aproape ca nici nu mai zbura. Si cat mi-e mie de drag Stolz, motanul vecinilor, nu mi-a venit sa-i fac un asemenea cadou. Asa ca am pus mana pe minciog (incepe sa-si scoata banii), l-am prins intr-o clipa si l-am dus in subsol, la regim de racoare, apa, mancare si vitamine la discretie. N-a parut prea fericit, dar n-am ce-i face. 

Totul depinde de el. Daca mananca, rezista si se face bine. Sper.

Porumbel cu aripa rupta - update (29.02.2012)

Porumbelul cu aripa rupta s-a vindecat. 

Nu mai vroia sa stea in subsol, tot timpul se ducea la un gemulet si statea acolo cocotat toata ziua, uitandu-se afara. Am ales o zi cu soare si i-am dat drumul. Vine in continuare sa manance la mine la geam, ii da pe toti ceilalti la o parte ca sa se infiga zdravan la mancare, iar cand e cu burta plina... se piaptana, se parfumeaza si umbla de colo-colo sa-si caute pereche. I-am surprins o incercare timida... doar e primavara, nu? :-)

Goodbye, Foie Gras (28.12.2011)

Din pacate povestea lui Foie Gras se termina aici.

A scapat cu viata cand a cazut din cuib, mic si fara pene, in august 2010.

A scapat cu viata cand a facut variola.

A scapat cu viata in septembrie, cand s-a incurcat in niste fire de la un sac de rafie, in curte, si si-a taiat gatul de jur imprejur. Atunci chiar am crezut ca moare, ii statea pielea desprinsa de pe gat ca o gluga, rana era imensa si nici un veterinar nu se baga sa anestezieze si sa coasa un porumbel. Vreo doua saptamani l-am tinut in casa, la adapost de praf si muste, cu vitamine si cu unguent cu propolis si galbenele. Si, incredibil, pielea s-a refacut, ba mai mult decat atat, in vreo doua luni i-au crescut si pene prin pielea noua. 

De cand s-a lasat frigul, dimineata il scoteam afara in curte si seara il bagam in subsol, la caldura. Dar pe 28 decembrie seara nu l-am mai gasit, nicaieri. Si nici urme de pene prin curte. L-am cautat in tot cartierul si i-am pus anunturi. Nu stiu daca i-a lasat cineva poarta deschisa si a iesit ca prostul, nu stiu daca l-o fi gasit zburatul din senin, nu stiu daca n-a plecat vreo mâță cu el in gura. 

Inca ma mai uit dupa el prin cartier, dar deja nu mai cred ca-l gasesc. Atat i-a fost sa fie, in conditiile pe care i le-am oferit eu.

Porumbel cu aripa rupta (08.12.2011)

Unul dintre porumbeii care vin sa manance la mine pe geam a aparut intr-o zi jos in curte, schiopata si nu mai zbura. A trebuit sa-l fugaresc un pic pana l-am prins, dar acum e la regim de repaus si ingrasare intr-o cusca, la mine in subsol, singurul loc la caldura dar fara pisici.

Nu-i place sa stea captiv, asa ca-i urez sa se vindece cat mai repede. In clipa in care ma convinge ca poate zbura iar, ii dau drumul. Oricum, stie unde sa vina la masa. 

Foie Gras la 1 an (30.07.2011)

Puiul de porumbel pe care l-am gasit in fata portii, si care n-ajungea la sonerie :-D

L-am hranit cu seringa, l-am ingrijit cat a avut variola si a scapat cu viata, dar cu o aripa afectata. Zburataceste, nu zboara bine. A ramas la mine in curte, unde socializeaza de bine de rau cu alti porumbei din zona. 

Acum e un imbuibat, de unde i se trage si numele: Foie Gras :-D

I-am facut si o casuta:

Are si jucarii. Bila roz se pare ca-i place mai mult, si-i face mereu curte :-))

Iar dupa mine se tine ca un catel:

UPDATE - Porumbelul cu paramixoviroza (07.01.2011)

Preluat la sfarsitul lui noiembrie intr-o stare mai mult decat proasta:

N-am crezut ca va supravietui, DAR, iata-l, dupa o luna in care l-am hranit eu, cu mana, de trei ori pe zi:

A mai stat la mine vreo zece zile dupa ce s-a vindecat complet si a fost in stare sa se hraneasca singur si sa zboare. Pe urma am asteptat o zi cu soare si i-am dat drumul.