Puişorul Iadului (23.05.2015)

Nume alternativ, the Baby Pigeon from Hell :-))

Veneam acasă şi mă aştepta la colţul străzii, încă blond şi cu caş la gură. M-a recunoscut de mamă de la prima şarjă de terci de boabe râşnite administrată direct pe gât, cu seringa specială pentru porumbei, şi de atunci nici că m-a mai lăsat. 

N-am mai văzut atâta încrâncenare. De a doua zi mânca singur terci dintr-o farfurioară făcută dintr-un fund de sticlă mică de plastic. Înfuleca cât şapte, şi totul într-o agitaţie fantastică cu piuituri asurzitoare şi fâlfâit de aripi. Trebuia să-l smulg de pe farfurioară, pentru că singur nu se oprea. În prima săptămână mi-a fost frică să nu-i pleznească guşa şi să moară de cât mânca. Când reuşeam să-l opresc, parcă avea două ugere la baza gâtului.

Pe el îl ţin în pod, lângă uşa de la apartamentul meu. Din a treia zi a învăţat zgomotele casei şi, de cum mă auzea că bag cheia în yala de jos de la intrare, începea să piuie, două etaje mai sus şi după o uşă închisă. Între timp a mai crescut şi nu-i mai ajunge cuşca. Plăcerea lui cea mai mare e să evadeze, şi-l mai las să se plimbe, în camera lui din pod. De cele mai multe ori ajunge să-mi dea ochelarii jos sau mi se urcă pe creştet. Deja zburătăceşte bine, şi nu l-a învăţat nimeni.

De vreo două zile avem şi program de ieşit în curte, unde ne place foaaaarte mult. De fiecare dată mituiesc cu bobiţe de grâu şi câţiva dintre porumbeii din cireş, ca să coboare să-i ţină companie. Îi urmăreşte ca un pui de căţel, vrând probabil să intre în contact cu ei, dar ei se sperie de agitaţia lui şi-l alungă mai încolo cu mârâieli. Mârâieli adevărate! Scot nişte sunete surde din gât, altele decât uguitul, cum nu i-am mai auzit în alte situaţii.

==============

UPDATE, 28.06.2015

Puişorul iadului s-a făcut mare şi s-a mai cuminţit, ba chiar s-a potolit atât de mult la mâncare încât intrasem la idei că nu mai are apetit! I-au crescut pene frumoase pe sub aripi, a învăţat să ciugulească şi să zburătăcească. De o vreme l-am scos zilnic afară, câte o oră, să socializeze cu alţi porumbei, mituiţi cu arpacaş, şi să se înveţe cu libertatea. Era haios cum se învârtea la început în zbor, ca o spirală, în sus şi-n jos. Plăcerea lui era să-mi aterizeze pe cap. Porumbeii cei mari se uitau la el de pe o muche de acoperiş, absolut contrariaţi. Iar când coborau şi ei, ăsta micu' nu le dădea pace, se ţinea după ei, frământându-şi umerii, şi încerca să-i ciugulească de coadă şi de cioc. 

 

Astăzi după-amiaza, după ce i-am eliberat pe pescăruşi, l-am scos şi pe el afară. A zburărăcit ce-a zburătăcit şi brusc s-a înălţat deasupra curţii, s-a oprit puţin în vârful oţetarului şi, văzând de acolo cale liberă în orice direcţie, a întins-o spre o curte părăsită, două case mai încolo. Problema e că pe acolo au traseu şi toate pisicile din cartier, le văd de la geam ziua cum dorm tolănite la soare. 

Am mai stat prin curte, dar nu s-a mai întors. M-a luat prin surprindere plecarea lui, mă aşteptam să mai stea câteva zile, măcar până eram sigură că ştie să-şi găsească singur de mâncare. În curte, când toţi ceilalţi ciuguleau grâu, el ciugulea de pe jos toate gunoaiele şi tocmai grâul îl scuipa, în loc să-l înghită. 

Acum, seara, mă miră că nu-l mai aud foindu-se şi piuind în cuşca lui, în pod, iar undeva în fundul minţii mi-a rămas gândul "să nu uit să-i dau şi lui de mâncare". 

Cum i-o fi norocul. Mă întreb dac-o să mai vină pe la mine şi dacă am să-l recunosc.