Împiedicaţii de la Inter - jurnal de voluntar, continuare (28.06.2015)

Continuare de la frustrările de aici.
Am mai fost de patru ori, de două ori cu R., colegă de voluntariat, de două ori singură, ieri şi azi.

Cu R. am prins câte un porumbel pe zi. Primul a fost mai horror, ne-a luat 20 de minute să-l descâlcim, i-am dat sângele, aveam degetele mânjite toate, şi i-a mai şi picat o gheară la mine-n poală, una uscată de cât fusese sugrumată de aţe. 

Al doilea avea doar un deget legat, a fost simplu. 

Ieri n-am prins nimic, azi am prins şi am dezlegat doi, cu un total de 3 picioare. Am reuşit să mă descurc şi doar cu două mâini, mai greu a fost cu pozele. Au fost cuminţi, nu s-au zbătut, n-au sângerat şi nu şi-au mai lăsat suveniruri mumificate în prosopul meu.

A fost şi linişte, parcă toţi mi-au citit blogul şi s-au potolit. Doar un nene, mai tânăr şi burtos a ţinut să-mi facă vreo 10 poze. Nu m-a întrebat nimic. Am vrut să strig după el să-mi dea tag pe Facebook, dar am lăsat-o baltă până la urmă.

Hrănitoarea cred că ne observă pe geam şi până nu plecăm, nu iese nici ea din bloc. A coborât doar o dată, ori fiindcă n-avusese încotro, ori fiindcă crăpa de curiozitate. A dat bună dimineaţa din proprie iniţiativă (nu credeam să mă mai surprindă ceva), a mutat un vas cu apă de colo-colo şi a plecat.

Cu Blajinul m-am mai întâlnit doar miercuri, se vede treaba că în weekend doarme şi el mai mult. Bună ziua, ce mai faceţi. Trei ţigări. 

Donşoara de la cofetărie mai iese la câte o ţigară şi probabil că se uită la mine, dar am pus în aplicare o tehnică japoneză, testată în multe ocazii şi de real succes, "dacă eu nu te văd, nici tu nu mă vezi". Nu m-am uitat la ea nici o clipă, şi mi-am păstrat zen-ul şi concentrarea pe picioarele porumbeilor, singurul lucru care mă interesează, singurul lucru pentru care accept să mă trezesc la criminala oră 4:45. 

O surpriză plăcută mi-a făcut-o Moş Chitic, un bătrân cu faţa mereu posomorâtă, care apare şi dispare ca o stafie din zonă, fără o vorbă, mereu cu mătura în mână. Probabil îngrijitor la ceva pe acolo. O dată, când mă irita că se uita de multă vreme la mine, i-am căutat privirea, am ridicat din umeri, şi a ridicat şi el din umeri şi mi-a întors spatele. Mi-am imaginat că are şi el ceva de comentat şi că s-ar bucura să nu mă mai vadă pe-acolo. 

Dar ieri, când am terminat toată găletuşa cu boabe mai repede decât aş fi vrut, când îmi mai rămăseseră doar nişte bucăţi de pâine mucegăită şi încă nu prinsesem nimic, a venit purtând pe braţe un ditamai cartonul pe care era o movilă de seminţe de mac şi susan, pe puţin un kilogram. Probabil măturase la covrigărie. Tot încruntat, a mormăit printre dinţi "unsălepunpastea?", mi-a lăsat cartonul în braţe şi a plecat, abia am apucat să-i zâmbesc şi să-i strig mersi din urmă. N-am folosit tot, am păstrat şi pentru azi, şi bine am făcut. Azi a venit iar, şi cum mai era cu mine şi omul cartierului, s-a mai înseninat la faţă şi a stat suficient cât să-i pot zice că mi-au fost boabele de mare folos, şi uite că încă mai am.

Revelaţia celor două zile a fost însă omul cartierului care, prima oară când m-a văzut, mi-a zis răstit că "asta nu e baltă cu peşte". A trecut pe lângă mine de fiecare dată. Ieri ni s-au întâlnit privirile şi mi-a zis "Sărumâna" din trecere, atât. Azi a venit exact când eram cu un porumbel prins în poală. I-am zis să vină să vadă ce le fac. M-a blagoslovit şi a tunat şi a fulgerat împotriva "lu' ăia de la farmacie, care le pune laţuri". O fi. Nu era încă 7 dimineaţa, dar deja mirosea a băutură şi avea chef de vorbă. Ca să-l mai temperez şi să-l fac să simtă că participă şi el, l-am rugat să ţină puţin porumbelul de labe, ca să pot să-i fac o poză mai ca lumea. I-am făcut vreo trei, dar, în mod ciudat, pe urmă nu le-am mai găsit în telefon. 

Când credeam c-am reuşit să mă descotorosesc de el, a apărut din nou, din bloc, cu o sticla de 2l de apă plată. "E nedesfăcută, ţi-o dau ţie!". Ce să mai zic? "Bogdaproste, chiar mi-era sete." "Că nu multă lume e aşa bună la suflet ca tine, şi păsările astea e şi ele sufletele cerului". 

"..." 

A plecat. 

Am sperat că nu se mai întoarce, dar nu, peste vreo 10 minute, când făceam o pauză fiindcă nu mai cobora nici un porumbel, a venit din nou şi s-a aşezat lângă mine, pe ţeava de gaze a blocului, să-mi ţină companie şi să fumeze o ţigară din ziare răsucite. Mi s-a făcut milă şi i-am dat pachetul meu, fără câteva ţigări pe care mi le-am păstrat. "Vai, nuu, nu trebuia!". "Lasă că eu am acasă, şi-aşa nu mai stau mult.". M-a întrebat cum mă cheamă şi n-am avut încotro, i-am spus. Andreea. "Ia uite coincidenţă! Pe mine Alexandru!!!". A vrut să-mi ofere o cafea. L-am refuzat politicos, pe motiv că tocmai mai băusem una acasă. "A, atunci nu-ţi iau azi, să nu ţi se facă rău de la inimă. Când mai vii? Miercuri? Bine, miercuri îţi ia băiatu' cafea, să ştii. Să nu bei de-acasă!". 

"..."

A plecat iar. Între timp a venit o dubiţă de aprovizionare la marketul din colţ. Alexandru îl cunoştea pe şofer, s-a dus la el şi au stat de vorbă. Eu mi-am văzut de porumbei. L-am prins şi pe al doilea. Peste o vreme, apare iar Alexandru. De data asta scoate o Eugenie din buzunar şi mi-o întinde. "Aşa, de la mine, că ai sufletul bun." "Zău, nu e nevoie, mănânc-o tu, eu am.". "Păi acum am şi eu! N-ai văzut c-a venit Argeşu'?" N-am mai întrebat ce era. Dubiţa de aprovizionare, presupun. O fi avut număr de Argeş, o să mă uit dacă mai vine. 

Mi-am mâncat Eugenia în metrou, în drum spre casă.