Vizita lui Surimi (30.06.2015)

Surimi, fratele necăzut din cuib al lui Sushi şi Sashimi, a ţinut şi el să mă cunoască. M-am trezit cu el de dimineaţă căzut în curtea de lumină a vecinilor. Am încercat varianta elegantă, sunat la ei la poartă (nu socializăm şi n-am numărul lor de telefon), dar n-a răspuns nimeni. Fiindcă n-aveam timp de aşteptat, m-am descurcat până la urmă singură, am tăbârcit două scări din pod în subsol, le-am strecurat pe un gemuleţ în curtea mea de lumină, am pus una pe zidul comun, m-am urcat, am tras-o sus pe cealaltă şi am pus-o dincolo, am coborât cu mănuşi şi transportor, l-am prins pe Surimi, care a ţipat ca din gură de şarpe, dar nu cred că vreun vecin a băgat de seamă, că aşa fac ei, şi am făcut tot drumul înapoi, peste zid, în curtea mea şi în subsol.

L-am scos pe Surimi pe balcon, la stradă. A ţipat iar, mama lui s-a înfiinţat imediat, el a ţâşnit şi s-a dus spre alte acoperişuri, iar mama şi tata au mai rămas un pic deasupra mea, croncănind de zor. După ton şi structura frazei, nu mi-a sunat a "mulţumesc" ci mai degrabă a:  "... dacă mai pui tu laba pe vreun pui de-al nostru!".