Împiedicaţii de la Inter - jurnal de voluntar (15.06.2015)

14 iunie. Am mers pentru prima oară la Împiedicaţii de la Inter, porumbeii cu picioarele mutilate şi încurcate în aţe, pe care ni i-a semnalat, printr-un email trimis Asociaţiei ROBI, o doamnă care i-a remarcat de ceva vreme şi a tot încercat singură să-i ajute dar n-a reuşit să prindă nici unul. Ne-am dat întâlnire acolo, dimineaţa la 6:30, ca să-i prindem încă flămânzi. Mi-am luat la mine minciog şi încă un fel de cerc cu plasă zburător, pe care l-am improvizat rapid în seara dinainte, după ce am aruncat la gunoi altă plasă mai mare improvizată cu încă o seară înainte, pe care am testat-o pe porumbeii mei din curte şi am văzut că nu era bună de nimic. 

Cum ne-am dus, aşa ne-am întors. 

Doamna, foarte amabilă şi locvace, a monologat cu mine pe tot parcursul celor două ore cât am stat acolo şi m-a ajutat, aruncându-le arpacaş, ca să mi-i adune în raza minciogului. Din nefericire minciogul li se părea foarte vizibil şi în mod special cei împiedicaţi se speriau de el, abia ciuguleau două boabe şi ţâşneau în zbor. 

Ne-a încurcat şi forfota de pe stradă. Deşi era duminică dimineaţa devreme, treceau maşini, unele se opreau să livreze pe la magazinele din jur, se opreau tot felul de băgători de seamă în cele mai nepotrivite momente... Foarte enervanţi, băgătorii ăştia de seamă. Un nene cam nespălat de-al zonei s-a şi răstit la mine, că "asta nu-i baltă cu peşte!"

- Poftim?

- Ăştia ie ai mei, nu ie aşa să vie oricine să-i prindă!

- (eu, reaua:) Şi dacă-s ai tăi, de ce i-ai lăsat să se chinuie aşa până acum?

A plecat bombănind. După 5 minute a trecut înapoi, mai liniştit, strângând zâmbitor la piept o sticlă mare de bere, probabil numai bună, de la frigider. 

Am uitat să-l menţionez pe cretinul care tot încerca să mă scuipe în cap de la un balcon, dar nici n-avea ţintă bună şi a şi rămas repede fără salivă. Sau poate când am zbierat în sus s-o fi prins că l-am depistat. 

===================

15 iunie. Am făcut un efort considerabil (ceasul pus să sune la 4:45) şi m-am dus şi azi, singură. M-am gândit că, dacă am norocul să prind vreun împiedicat, o să-mi fie greu să-l manevrez de una singură, dar prefer de departe liniştea. Probabil că, în sufletul meu, sunt pescar. 

Am adus o improvizaţie nouă, un fel de minciog dar mult mai puţin evident, făcut dintr-o plasă fină întinsă pe o ramă din sârmă groasă. Din păcate n-am reuşit nici de data asta să prind vreunul. La început au venit mai mulţi porumbei ca ieri, şi nici împiedicaţii nu mai erau atât de temători, mă plimbam uşurel pe lângă ei în timp ce mâncau şi nu-şi luau imediat zborul. Şi-l luau numai când eram la un pas să-i prind... 

N-am reuşit să stau prea mult pentru că mi s-a terminat prea repede provizia de grâu şi, în plus, am avut iar parte de încurcă-lume, din soiul cel mai rău. Aproape în acelaşi timp, s-au oprit să mă interogheze o Suspicioasă şi un Vigilent. Suspicioasa, încă salariată, însă cu viitor strălucit de tăntică. Mi-am pierdut cred că pe puţin zece minute încercând fără succes s-o conving că nu vreau să-i prind să-i vâr în ciorbă. M-a întrebat de cel puţin cinci ori, "Dar sunteţi sigură că nu vreţi să le faceţi rău?". I-am arătat postarea de pe facebook, i-am arătat poze pe telefon, i-am arătat porumbeii din jurul nostru, care mai de care cu ghearele mai mutilate, tot se uita la mine de parcă inventam.

- Dacă nu mă credeţi, staţi cu mine, prindem unul şi mă şi ajutaţi să-i scot aţele.

- A, nuu, că eu am condică de semnat.

Păi şi de ce nu mergeţi s-o semnaţi mai repede??

Până la urmă a lăsat-o mai moale, "ştiţi, în ziua de azi, sunt atâţia răuvoitori, sigur că te gândeşti la situaţii extreme, mai ales că porumbeii se şi mănâncă...", şi începeam s-o iert, când iar m-a lăsat mască:

- Auziţi, da' de ce nu puteţi să-i lăsaţi aşa?

- Cum, aşa? Împiedicaţi?

- Păi ce-are? Că văd că se descurcă.

Am întrebat-o dacă ei i-ar conveni să trăiască toată viaţa cu picioarele împiedicate. Sau hai, nu toată viaţa, doar vreo şapte ani. Mi-a adresat cea mai goală privire cu putinţă. Am reformulat: "Uite, dinţii. Dacă v-ar durea măseaua un an de zile, v-aţi simţi bine? Că nu muriţi de la o măsea, ba chiar puteţi să mergeţi şi la serviciu zi de zi." Aceeaşi privire goală.

Între timp, mă asasina şi Vigilentul. Locatar din blocul de deasupra,  pensionar din ăia care se pricep la toate, de la politică la murături, şi care zic "Dom'ne, ascultă-mă pă mine dom'ne, că io am lucrat treij dă ani la... (şi aici intră un nume de întreprindere sau cooperativă comunistă extrem de râvnită pe vremea aia, gen Comerţul Exterior, Crevedia sau Pionierul, iar ei aşteaptă să le pice interlocutorul pe spate)".

Mai întâi l-am văzut că făcea poze, dar mi s-a părut că face mai mult spre porumbei. S-a fâţâit un timp la oarece distanţă, pe urmă, când a văzut că deja mă sâcâia Suspicioasa, s-a umflat ca un cocoş şi s-a băgat şi el. Şi-a scos buletinul şi mi l-a fluturat în faţa ochilor. 

- Eu m-am legitimat, mă cheamă... [nu m-am obosit să reţin], aţi văzut, da? Da? Acuma vreau să vă legitimaţi şi dumneavoastră.

- Că altă treabă n-am!

- Deci, nu se poate! Eu m-am legitimat, da?

- V-am pus eu?

- Vă rog să nu vă prefaceţi că nu înţelegeţi şi să vă legitimaţi. Dacă nu...

- Sunteţi poliţist? A, nu? Atunci nu vă arăt nimic. Dar dacă ţineţi neapărat, puteţi să chemaţi şi un poliţist, şi poate aşa mă lăsaţi să-mi văd de treabă. 

Chipurile vânzătoarele de la cofetăria din colţ îl alertaseră că ieri am plecat cu "câţiva" porumbei în geantă, m-au văzut ele, şi azi încercam iar, iar el e un maaaaaaaaaare iubitor de păsări şi a mai fost şi vecin cu Valentin Ceauşescu şi nu permite o asemenea situaţie la blocul lui. 

Încercam să-i răspund şi mă întrerupea, încercam să-i explic frumos şi vorbea peste mine, iar asta mă scoate întotdeauna din sărite. Îmi venea să-i dau cu coada de la minciog peste picioare.

A lăsat-o mai moale când am început eu să mă răstesc la el, totuşi în registrul standard-civilizat, deşi tare mă mânca limba. A început să se strângă lume în jur, şi norocul meu c-au apărut şi alţi doi locatari, care mă mai văzuseră şi ieri. Toată lumea vocifera bineînţeles exact în locul unde s-ar fi adunat porumbeii să mănânce, iar ei s-au refugiat pe la ferestrele de la etajele de sus ale blocurilor. 

Până la urmă i-am dat Vigilentului o carte de vizită de la ROBI. Care îi ştie iel p-ăştia cu asociaţiile. 

Nu mai aveam nici chef, nici timp, nici destule boabe, aşa că mi-am strâns calabalâcul, dar n-am plecat până nu m-am dus întins şi peste vânzătoarele de la cofetărie. M-a durut undeva de clienţi şi m-am răstit şi acolo, cerând "să iasă în faţă ăla care a zis că m-a văzut că am plecat ieri cu porumbei de-aici!". Toată lumea încerca să-mi ocolească privirile, "Aa, nuu, nu am zis..." Fix atunci a intrat şi Vigilentul. Ghinionul lui, pentru că i-am cerut să mi-l arate cu degetul pe ăla care a spus. Ca la grădiniţă, dar ce să fac? Le-am zis altădată să vorbească despre ce cunosc şi am plecat, părându-mi rău că nu puteam să trântesc uşa.

Mai merg şi mâine, dacă reuşesc să mă trezesc. În seara asta, cât am scos porumbelul la aer, am meşterit o plasă mai mare cu greutăţi pe margine, poate reuşesc s-o arunc peste ei. Mi-am burduşit portofelul cu cărţi de vizită şi o să-mi pun şi tricoul cu sigla ROBI, mare pe spate, poate m-o lăsa lumea în pace.

===================

16 iunie. Sunt terminată de somn, iarăşi m-am trezit când se lumina. Şi iarăşi m-am dus degeaba. N-am ajuns bine că a ieşit din bloc Hrănitoarea, cu o sticlă de 5l de apă şi nişte pâini în mâini, şi m-a luat direct la trei păzeşte, încruntată şi şuierând printre buzele subţiri: "Dacă vă prind că luaţi vreun porumbel de aici, vă rup picioarele". N-am mai auzit ameninţarea asta de când eram copil şi dădeam cu mingea prin geamurile din cartier. Aveam tricou cu ROBI dar încă o jachetă pe deasupra, pentru că era răcoare. I-am arătat doar logo-ul mic de pe piept. 

- Sunt de la protecţia animalelor şi vreau să-i prind pe cei cu picioarele încurcate, să le descurc aţele. 

- Pe mine nu mă interesează cine sunteţi dumneavoastră, eu atâta vă zic, să nu vă prind că le faceţi ceva. Că eu îi hrănesc de ani de zile şi pe dumneavoastră nu v-am văzut vreodată să le daţi de mâncare.

- Pentru că n-aţi stat pe geam în ultimele trei zile!

- Auziţi, ia nu fiţi obraznică. Ce vorbiţi aşa?

- Pentru că m-am săturat să ne tot ia lumea în şuturi când încercăm să facem ceva bun.

- Ce bun? Că nicodată n-aţi venit să le daţi ceva de mâncare. Eu le dau de ani de zile.

- Păi când să vin, dacă de-abia am aflat de ei? Sâmbătă am aflat, duminică am venit. Staţi aici cu mine şi o să vedeţi ce vreau să le fac. 

- Da' nu mă interesează pe mine ce faceţi!

- De ce, nu vă pasă de ei? Nu vreţi să-i ajutaţi?

- Cum vă permiteţi să spuneţi că nu-i ajut, când le dau de mâncare? Pe ce ton vorbiţi, şi sunteţi de-o răutate să-l jigniţi pe om aşa. 

- Doamnă, tonul l-aţi dat dumneavoastră, şi, dacă vă simţiti jignită, gândiţi-vă că şi eu s-ar putea să mă simt la fel. Şi de ce nu vreţi să faceţi mai mult, de ce vi se pare că e destul să le daţi de mâncare? Nu vreţi să nu mai sufere?

- Pentru că asta e atribuţia mea, să le dau de mâncare. Fiecare avem atribuţiile noastre, şi cu asta basta. 

- Nu zău. 

- Deci cu aşa o răutate în suflet în nici un caz nu sunteţi iubitor de animale. Faceţi ce vreţi, pe mine nu mă interesează cine sunteţi. 

- Doamnă, răutatea asta am acumulat-o în cei şase ani de voluntariat. M-au ajutat mult oamenii din jur. 

Pe urmă a plecat, s-a întors, iar a plecat, iar s-a întors, tot aruncându-mi priviri de Meduză, pe care mă făceam că le ignor, butonând pe telefon. La sfârşit de tot şi-a scos capul şi pe un geam de la etajul blocului şi m-a apostrofat şi de acolo. Nu se putea să n-aibă şi ea ferestrele tot încoace...

Puţin mai târziu a apărut, în trecere, şi doamna locvace care ne-a semnalat cazul şi, două clipe mai târziu, Suspicioasa de ieri. Le-am făcut cunoştinţă, pe doamnă am pus-o la curent cu "da' de ce nu-i lăsaţi aşa, ce-are?" şi a fost suficient: i-am lăsat-o pe Suspicioasă în grijă şi, în mai puţin de 5 minute, pentru că se grăbea, i-a făcut istoricul celor 30 şi mai bine de zile de când a văzut prima oară porumbeii şi anamneza fiecăruia. Ah, sweet revenge :-D

Din câţi se perindă pe acolo, doar doi sunt ok, Fata de la Mini Market care mai iese să dea cu mătura şi mă tot întreabă daccă am mai prins ceva, şi pe urmă îmi spune că ea nu crede c-o să reuşesc, "dar mai încercaţi dacă vreţi", ea personal n-are nimic împotrivă să încerc să ajut porumbeii, şi Blajinul - mătăhălos, negricios, murdar, ponosit şi un pic sărac cu duhul, care chiar a încercat şi el să-i prindă, o dată, cu ajutor, a şi reuşit, şi e probabil singurul din zonă căruia îi pasă. El ştie cum s-au chinuit şi cei care nu mai sunt. Cere tain de fiecare dată, ţigări. În schimbul prieteniei, şi uite, ieri a pus o vorbă bună pentru mine pe lângă Vigilent. Se pare că a avut succes, pentru că de azi taxa a crescut: "N-aveţi să-mi daţi mai multe?"

 

Va urma...

Am uitat ceva: Am stat şi m-am gândit, oamenii ăştia au dreptate, sunt prea obraznică şi rea. Promit că am să mă controlez şi, în următoarele două zile, am să fiu zen, lapte şi miere. Păcat că am nişte treburi şi la porumbei mai ajung abia răspoimâine...

==============
UPDATE, 28.06.2015 - continuarea peripeţiilor aici.

Scrisoare catre o (fosta) adoptatoare (07.11.2013)

Draga Diana,

Daca-ti spune cineva ca esti o persoana responsabila si cu capul pe umeri, sa nu crezi. Te minte.

Pe la jumatatea lui aprilie i-ai adoptat de la mine pe Charlie si Spotty . Au fost doi pisoi aruncati intr-un parc la numai o zi de la nastere. I-am crescut cu biberonul, din 3 in 3 ore, ma trezeam si noaptea sa-i hranesc. Charlie a avut mari probleme neurologice la inceput, nu-si putea tine deloc echilibrul si am crezut ca nu va fi functional, insa l-am ingrijit atent si, in cele din urma, a ramas un pisoi cu handicap, dar nu unul sever. Ar fi putut avea o viata lunga si fericita intr-un apartament. 

Pe la jumatatea lui aprilie ti i-am dat spre adoptie, pe amandoi. M-am bucurat enorm ca-i vrea cineva impreuna, pentru ca Charlie era foarte atasat de fratele lui. Am discutat atunci mult, m-ai asigurat ca poti avea grija de amandoi, ai parut ca intelegi cand iti spuneam ce responsabilitati ai. La inceputul lunii mai am venit si ti-am pus cu mana mea plase la geamuri, ca sa fiu linistita ca nu-ti scapa pisoii afara. Ti-am spus inca o data ca, daca li se intampla ceva, orice, sau daca nu te mai descurci cu ei, vreau sa ma suni urgent, iar eu am sa te ajut. Ti-am spus si de ce pisoii nu trebuie lasati de capul lor pe afara. Intai te-ai mirat, dar ai parut ca intelegi, si, ce e mai rau, ai reusit sa ma pacalesti si pe mine.

Ti-am mai scris la un moment dat si n-ai raspuns. M-am gandit ca poate esti in vacanta. Dupa un timp am vrut sa te sun, insa de fiecare data a intervenit ceva si n-am mai apucat. 

Astazi mi-ai scris sa te sun urgent, pentru ca te-ai mutat, l-ai lasat pe Spotty in urma, la casa veche ("dar se descurca, e obisnuit sa stea afara" - !!!, si ai vrea sa-l tin eu pana te lamuresti daca il poti lua sau nu cu tine in noua casa. Ai adaugat, in treacat, ca Charlie a disparut de mai multa vreme. De cand? Nici nu-ti mai aduci aminte, poate o luna sau mai mult. 

N-ai inteles de ce m-am infuriat, pentru ca, mi-ai spus, iubesti pisicile si le-ai ingrijit, dar daca a disparut, ce era sa faci. 

Pai, inainte de toate, ar fi trebuit sa n-aiba cum sa dispara. 

Apoi, in clipa in care ti-ai dat seama ca a disparut, trebuia sa ma suni, asa cum ti-am spus sa faci. 

Spui ca l-ai cautat, dar ma indoiesc. In orice caz, l-ai cautat de mantuiala, nu i-ai pus anunturi in cartier si nici nu cred ca ti-a luat mult pana sa renunti. Pentru ca, nu-i asa, daca a disparut, ce sa-i mai faci. 

Am lasat toate balta si am stabilit sa ne intalnim in dupa-amiaza asta, la casa ta veche, ca sa-l cautam pe Spotty, pentru ca la tine ar fi venit usor. Eu m-am dus acolo, dar tu n-ai aparut si nici n-ai mai raspuns la telefon. 

I-am intalnit in schimb pe vecinii tai, inclusiv pe baiatul care s-a mutat in locul tau de mai bine de doua saptamani. Asa am aflat si de cand sta Spotty mai mult pe strazi. Nu stiu daca stii, uneori mai vine la usa apartamentului vostru si miauna jalnic, cersind sa fie lasat inauntru. Baietii ii mai deschid usa, poate mai mult ca sa nu le mai miaune in cap. 

Am sa merg acolo zi de zi, pana il intalnesc si-l pot lua acasa. I-am rugat si pe vreo patru dintre vecini sa ma sune daca-l vad, iar eu am sa alerg cat de repede pot. Inapoi nu ti-l mai dau. 

Ce-mi pare rau este ca niciodata n-ai sa intelegi cum s-a simtit Charlie cand a ramas pe strazi, cat de frica i-a fost si prin ce-a trecut pana a crapat, cine stie pe unde. 

Bineinteles, de vina sunt eu, care deja stiu atat de bine cati cretini exista pe lumea asta si vor sa adopte animale. Nu stiu cum de nu mi-am dat seama ca esti iresponsabila. Dar si tu ai jucat teatru bine. 

In orice caz, ca sa n-o mai lungim, Charlie nu mai este, iar Spotty a ajuns pe strazi, din vina mea. 

Iar tu, nu-ti mai lua animale. Nu le faci un bine. 

Andreea

==========
UPDATE 10.11.2013
Spotty a fost luat de pe strazi si e din nou in grija mea. Nu mai e alb cu negru ci gri cu negru, cu pete de motorina si pamant uscat in blana, cu urdori la ochi, purici si urme de zgarieturi. Charlie e inca disparut, iar eu am sa rascolesc inca multa vreme de acum incolo cartierul ala, incercand sa-l gasesc.

"Imi aleg vreo doi mai frumosi si pe restul ii omor." (23.06.2013)

Dialog cu o vecina cretina, dar altfel cu mari pretentii (profesor universitar), care nu-si castreaza pisicile, lasa sa i se imperecheze mamele cu fiii, ii lasa sa umble pe afara sau sa-i cada de pe terasa (numai eu i-am cules patru pisoi, pana acum, cazuti pe ciment la mine in curte), nu-i cauta cand nu-i mai gaseste in casa (oricum, cine stie dupa cat timp isi da seama ca-i lipseste mitzi) si tot timpul are pui mici, mereu altii. 

Ne-am intalnit in poarta si am profitat s-o intreb de un motanel de-al ei, un birmanez frumos si cuminte, de care-mi era tare drag, il hraneam si-l mangaiam ori de cate ori trecea pe la mine prin curte. 

Eu:          Buna ziua, pe Capuccino il mai aveti, ca nu l-am mai vazut de mult.

Madam: Cine, Capuccino? A, nu, nu-l mai am. A plecat el, ca nu se mai intelegea cu celalalt sultan, la harem.

["Celalalt sultan"e Papanaș, fratele lui, tot birmanez, dar cu coada bearca, iesit probabil dintr-o imperechere consangvina] Nu cred ca l-au mancat cainii, cred ca l-a luat cineva, ca taaaaaare era frumos.

Eu:          Ma indoiesc...

Madam:  Apropo, daca tot ne-am vazut, tu n-ai pe acolo, pe la adaposturile alea, vreo pisica tricolora, care sa faca niste puisori frumosi si colorati?

Eu:          Ba da, dar oricum nu v-as da-o necastrata. La ce va mai trebuie pui de pisica, n-aveti destui?

Madam:  A, ba da, am doi puisori acuma, unul gri cu ochi albastri, (in soapta si mandra:) rezultat dintr-un incest, dar trecem cu vederea, si inca unul mai negru. Dar voiam mai colorati. 

Eu:          Si daca va fata pisica sase pui, sa zicem? Ce faceti cu toti, aveti cui sa-i dati?

Madam: A, nu prea mai am cui sa-i dau. Dar nu pot sa-i pastrez pe toti. (In soapta, de parca mi se confesa:) Nu sunt bogata. 

Eu:          Pai si atunci?

Madam, netulburata: Imi aleg vreo doi mai frumosi si pe restul ii omor.

Eu, interzisa: Da' nu vi se pare mai normal sa castrati pisica atunci cand inca nu exista puii, in loc sa-i omorati pe ei??

Madam, tot netulburata: Ei, asa ar trebui, dar nu rezist, sunt egoista, imi plac atat de mult cand sunt niste ghemotoace mici...

N-am mai fost om toata ziua. Pur si simplu nu mai stiu cum s-o incadrez pe femeia asta, nebuna? idioata? monstru?

Cat despre Capuccino, pe care eu nu l-am mai vazut de vreo doua luni, nu cred c-ar fi plecat asa, fara sa mai vrea sa se intoarca. Cine stie cum si pe unde a murit... 

Ce trist, doar eu am sa-i duc dorul. Si nici macar nu era pisicul meu.

Fumi, adoptat si returnat (30.04.2013)

Acum exact doua saptamani l-am dat spre adoptie pe Fumi, un motan de 9 luni, unei tipe de 40 si ceva de ani, cu fiica de liceu. Am discutat cat se poate de civilizat, a venit sa ia pisicul in masina de seviciu, un BMW X5 negru cu sofer, ne-am dus impreuna sa-i luam litiera si nisip, a mai avut pisici si zicea ca stie sa se poarte cu ele, fata ei cica iubeste si ea pisicile etc.

In primele zile am vorbit de cateva ori. Mi-a spus ca motanul torcea si venea s-o pupe, dormea cu ea, pe urma dormea si cu fiica ei care era topita dupa el, pe scurt totul era mirific si toata lumea fericita. 

Pe urma, peste alte cateva zile, cica nu mai era la fel de cuminte si mai facea "prostioare", se catara in biblioteca sau scotea florile dintr-o vaza. Acum cateva zile m-a sunat sa ma intrebe daca il pot tine catva zile, pentru ca ele pleaca din Bucuresti, si am zis ca da, dar sa ma anunte cu vreo 2 zile inainte. In seara asta la 8:30 m-a sunat ca mi-l aduce, pentru ca ele pleaca "in seara asta". Dar n-avea transportor, asa ca am insistat sa merg eu sa-l iau. Si pana cand va sta la mine? A, pai nu ni-l mai aduci inapoi, ca nu mai e de suportat. Aha, bine, ma imbrac in clipa asta si vin sa-l iau. 

M-am dus val-vartej. Acolo gasesc pisicul cu ochii mari, ca speriat de bombe, iar cu tipa nu reusesc sa am nici un fel de dialog. Trebuia sa intreb totul de doua ori, pentru ca prima oara zicea "Cum?" si eu mai repetam o data intrebarea (calm si politicos) la care ea raspundea oricum rastit si in doi peri.

N-am reusit sa scot de la ea ce anume prostii a facut motanul.

- A facut de toate.

- Bun, dar ce anume?

- (intepat) Ei, ce mai conteaza. 

- Da, dar spune-mi totusi, ca sa stiu si eu cum se comporta in alta casa decat a mea.

- (tot intepat si cu sprancenele ridicate) Adica ce vrei sa zici, in alta casa decat a ta?

- Vreau sa zic ca timp de doua saptamani a stat la tine, eu nu l-am vazut ce face, si numai tu imi poti spune.

- (rastit) A facut ce fac pisicile, ce sa faca!

- Bun, dar totusi, ce anume s-a intamplat, a stricat ceva? Si-a facut nevoile prin casa?

Intai cu ochii dati peste cap, nu raspunde, pe urma repet intrebarea. Ea, si mai rastita:

- Pai nu vezi litiera aici? (era acolo intr-adevar, si plina de... nevoi mari) De ce trebuie eu sa-ti raspund la chestiile astea?

- Pentru ca trebuie sa stiu cum se comporta, ca sa stiu ce sa le spun viitorilor adoptatori, pentru ca am sa incerc in continuare sa-l dau spre adoptie. 

Si am mai tinut-o asa putin, fara sa reusesc sa scot nimic de la ea. Cand ma pregateam sa-l bag in transportor, l-a impins si ea si mi-a zis "vezi ca zgarie".

Si-a luat geanta pe umar si a iesit cu mine, iar cand m-am oprit jos in usa blocului sa-mi aprind o tigara, m-a intrebat daca de acolo ma descurc, i-am zis ca da, si a plecat mai departe fara sa mai zica macar la revedere. 
Inclin sa cred ca problema n-a fost pisoiul, ci faptul ca s-a plictisit de el, sau poate si-a dat seama ca trebuie bagat in seama prea mult. Oameni buni, adoptia nu e un moft, iar un animal nu e mobila, are initiativa, se plictiseste, vrea companie, lasa par in casa si nu stie sa dea cu aspiratorul singur. Mai bine luati-va acvariu. Sau mai bine nu va mai luati nimic. 
 

Pisoiul de pe sub masini (14.08.2012)

     Nici macar o poza n-am cu el. Va fi un articol LUNG din categoria "frustrari in scris".

     Aseara pe la 10 ieseam in oras cu o prietena venita din Japonia, pe care in general apuc sa o vad doua ore pe an. Din cele doua, jumatate de ora ne-am petrecut-o in patru labe pe langa niste masini, pentru ca, undeva pe Mosilor, am auzit un mieunat de sub o masina. Cazul clasic si enervant, pisoi care urla ca din gura de sarpe, bagat IN caroseria masinii, parcata la un metru de bulevardul cu trafic intens. Lanterne n-aveam, cu telefoanele mobile nu vedeam nimic, i-am luat niste conserve pentru pisici de la nonstopul din colt, i-am pus tipului bilet la stergatoare sa nu porneasca motorul si sa ma sune neaparat, am sunat pe cineva de la Robi dandu-i toate datele si rugand-o sa posteze pe Facebook, in speranta ca o fi cineva in zona si poate veni sa incerce sa prinda pisoiul. Pe urma am plecat cu S sa bem si noi un suc undeva, totusi, ca sunt si eu om, am si eu prieteni, din ce in ce mai putini, si uneori nu pot, sau nu vreau sa las totul balta pentru animale. 

     La 12 si ceva ne-am intors tot pe acolo, n-am auzit pisicul dar biletul mai era pe geamul masinii. Am pus si o carte de vizita, sa fie mai convingatoare.

     La 1 noaptea cand ajung acasa, vad ca postarea de pe facebook n-avea toate indicatiile, era un fel de "pe Mosilor pe dreapta" si chiar daca s-ar fi dus cineva, ar fi cautat acul in carul cu fan. 

     Mi-am pus ceasul sa sune la 5 si pe la 6 eram pe Mosilor, dardaind de frig si somn. Am strigat pisoiul si mi-a raspuns de sub alta masina, bineinteles tot bagat adanc intr-o caroserie. De data asta venisem pregatita cu lanterna, oglinda si ce mai trebuia si l-am vazut: un puiut tigrat superb, de cel mult doua luni, cu ochi albastri. 

     Am stat in patru labe, i-am vorbit, i-am mieunat, l-am descantat, i-am facut tot ce mi-a trecut prin minte. Degeaba. Se facuse aproape 9 dimineata, bulevardul era tot mai circulat, lumea se tot baga sa-mi dea sfaturi, s-au adunat toate colectionarele de pisici din cartier, una care-si plimba cainele mi-a adus doua jucarii de catel sa-l scot cu ele de sub masina, in fine, un circ intreg de care nu reuseam sa scap. Ba mai mult, de la un balcon incepe sa zbiere la mine un tataie la bustul gol, ca ce caut la masina lui. Ii zbier si eu de jos in sus, zice ca se imbraca si coboara.
     Coboara cu o camasa trasa la repezeaza si incheiata aiurea la nasturi si cu o coada de matura. Eu civilizata, el foarte deranjat de situatie. Ii dau cartea de vizita, o mototoleste in pumn si o baga in buzunar. Deschide capota, ne uitam la motor, vedem pisicul, n-am cum sa-l apuc, trec trei minute si tataie isi pierde rabdarea, ia coada de matura si incepe sa loveasca pe la motor, pe sus si pe jos, ca apucat. Pisicul iese innebunit sub masina si vad ca are doar trei picioare, din al patrulea, din spate, ii lipsea un ciot. Mi se face rau. Pisicul, terorizat, intra inapoi sub caroserie. Tataie, nervos, injura si ameninta ca porneste masina si pleaca la piata. Incerc sa-i aduc argumente logice sa mai aiba putina rabdare, ca daca tot ne-am chinuit sa salvam pisicul, putem sa mai incercam putin, ca suntem oameni. "Da' ce ma intereseaza pe mine pisicu fato, sa se duca dracu, da'mi intra la curea si-mi strica motorul." Intre timp se infiinteaza o tanti despre care banuiesc ca e nevasta-sa si incepe sa ma imbranceasca la propriu si sa tipe, dar nu-mi da nici o clipa ragaz sa raspund si sa-i explic. Ca-n filmele cu nebuni. - CE TE TOT INVARTI P-ACI D-AZNOAPTE??? - Pai, o pisica... - O PISICA? NU MA INTERESEAZA! - Bine dar.... - NICI UN DAR, NU MA INTERESEAZA! SI MIE IMI DISPARE LUCRURILE! MASINA ASTA E BUNUL MEU! - Dar... - NU MA INTERESEAZA! si nu mai stiu ce. Mi-am iesit din fire si am inceput si eu sa urlu ca sunt pe domeniul public, ca ma doare-n fund de bunul ei, sa cheme politia daca vrea neaparat sau mai bine o chem eu daca ma mai imbranceste mult, scot mobilul, zic cu voce tare formula magica UNU... UNU.... DOI si ticnita se intoarce pe calcaie si pleaca. Barba-su mai mormaie ceva, amentinta ca pleaca cu masina cu pisic la motor sau nu, ca nici pe el nu-l intereseaza, il rog sa-mi lase coada de matura si sa se duca sus sa mai astepte putin.
     Se duce. Intre timp o sun pe M s-o intreb cum il pot impiedica sa plece cu masina, imi zice sa sun la politie daca e nevoie si sa le dau cu legea 9/2008 pe la nas... dar intre timp nu mai e nevoie, pentru ca pisicul se aude mieunand de la 5 masini distanta, de sub o rabla cu husa pe ea. Tot am castigat o mica batalie.

     Fumez o tigara sa ma calmez un pic. Mi-e frig rau si-mi vine sa fac pipi, dar n-am cum sa plec de acolo. Intru in vorba cu tanti de la farmacie, care urmarea scena, imi spune ca n-are voie sa lase persoane straine in toaleta lor, dar acuma.... in caz de forta majora..... ii zic ca inteleg situatia si, numai si numai cand o fi forta majora, o sa abuzez de amabilitatea ei. 

     9 si ceva. O sun pe R si o rog sa-mi aduca capcana cea buna, ca nu stiu ce sa mai fac sa prind pisoiul. Se urca in taxi si mi-o aduce, sta putin dar trebuie sa plece. Imi dau seama ca n-o sa intre pisoiul in capcana, care nu incapea sub masina, pentru ca e prea galagie si el n-o sa iasa. Asa, cate un pas-doi, iesea jos sub masina dar intra repede la loc in caroserie. 

     Se face 11. La 12 trebuia neaparat sa rezolv ceva in alta parte pana pe la 4-5. Tocmai cand voiam s-o rog pe tanti de la farmacie sa-mi dea niste apa, sa-i las pisoiului care deja era ragusit, aude miorlaiturile si se opreste langa mine un tinerel cu o cutie de lapte in mana. Il rog sa-mi dea putin lapte, imi da, se uita si el dupa pisic, imi zice ca mai are timp si mai poate sta el acolo sa incerce sa-l prinda. Ii multumesc, facem schimb de telefoane, ii dau si o carte de vizita, las capcana si transportorul la farmacie, las si acolo numarul de telefon si plec. 

     Pe la vreo 2 jumate ma suna tipul ca a chemat un prieten si au reusit sa prinda pisoiul. Sar in sus de bucurie, il rog sa-l bage in transportor repede, sa-l lase la farmacista si sa NU-l mai deschida sa-i dea apa sau mancare pisoiului, ca vin eu cat de repede pot. Mi-era frica sa nu le scape iar. 

     Mai trece un pic si ma suna din nou, ca ia el pisoiul. Imi zisese deja ca-l vrea, daca-l prindem. Ii explic ca vreau mai intai sa-l duc la un vet, sa vad ce are la picior si cum e in general, sa vad daca nu trebuie amputat, sa fie totul in ordine si pe urma i-l dau, pe bune, nu-l duc cu vorba, dar suntem o asociatie si facem lucrurile ca la carte. Un animal trebuie dat spre adoptie sanatos. Mai voiam sa-i fac si niste poze, ca sa le pun pe Facebook si sa mai educam lumea - uite, frate, se poate si asa, mai exista si oameni care se opresc din drum sa ajute animalele. Tipul nu prea vrea sa-mi lase pisicul, ca stie si el un cabinet in zona cutare, dar il mai rog, cu aceleasi argumente si pana la urma zice da da si-mi promite ca-mi lasa pisoiul la farmacista. 

     Am ZBURAT inapoi pe Mosilor, ametisem de bucurie, nu stiam cum sa ajung mai repede si numaram statiile de autobuz. Mai sunt trei, mai sunt doua, mai e una.... gata, cobor!

     Ajung la farmacie... si farmacista imi da capcana si transportorul gol. A, pai au luat baietii pisoiul, erau asa bucurosi de el! S-au dus cu el la cabinet.

     Pai stati, fratilor, ca nu asa se fac lucrurile!

     Il sun pe tip, nu raspunde. Vad negru in fata ochilor. Ii dau sms rugandu-l sa-mi zica unde s-a dus, ca sa vad si eu pisoiul si sa-i fac poze, cum ziceam. In zona cutare din apropiere, pe care o pomenise, erau doua cabinete. Ma duc incolo. Peste vreo 5 minute suna telefonul. Numarul tipului. Dau sa-i zic din nou ce voiam, dar cineva se rasteste la mine. Era celalalt, prietenul lui. Ca ce-s pretentiile astea, pisicul e al lui si nu-l da, las' ca ne stie el pe noi de la Robi, ca i-am pus numai bete in roate cand a vrut sa adopte de la noi chiar si venind cu o recomandare sus-pusa, auzi, am avut obraznicia sa-l intrebam daca are plase la geamuri, si cum imi permit eu sa-l interoghez la ce cabinet se duce... si nu stiu ce-a mai zis ca i-am inchis telefonul in nas. Un dobitoc ingamfat, iar celalalt, care initial mi se paruse civilizat, nu si-a gasit sa asculte de altcineva mai breaz. Dobitoc si el, pana la urma.

     Spumeg. 

     In 10 minute ajung la primul cabinet dintre cele doua cabinete posibile, unul unde se stie cine e Robi. Ma prezint, intreb daca au venit doi baieti cu un pisic cu trei picioare, da, dar tocmai plecasera, spun ce s-a intamplat, doctorita, amabila, imi da detalii. Pisoiul era oboit si plin de purici, dar altfel vioi si intr-o stare rezonabil de buna. Cam 6-7 saptamani si ceva mai mult de 500g. Piciorul nu se stie daca asa a fost din nastere sau a avut un accident, dar nu constituie cine stie ce problema. Ii multumesc si plec, tot spumegand.

     Voiam si eu sa-l vad pe pisoiul ajuns in siguranta, la care ma gandisem toata noaptea si pentru care ma trezisem la 5. Voiam sa-l mangai si sa ma linistesc si eu dupa atatea ore de consum nervos, pentru ca A FOST un consum nervos. Cred ca macar atata lucru meritam. 

Si ce daca.

Caine orb peste gard (05.08.2012)

O duminica dupa-amiaza fierbinte, prea linistita si plictisitoare. 
Un caine mascul necastrat, bland, batraior, slab de i se numara coastele si ORB.  

Doresc sa profit de ocazie si sa le multumesc iubitorilor de animale care, stiind cat sunt de ocupata, m-au ajutat sa mai salvez un suflet fara a fi nevoita sa plec de acasa. Cei care stiu ca ma ocup cu protectia animalelor si mai stiu si unde stau sunt putini: colegi din protectia animalelor, adoptatori, persoane care au venit sa le imprumut capcane, o mana de vecini de pe strada, plus cui or mai fi spus si ei.
 

Celui care mi-a aruncat cainele peste poarta inalta de 2 metri, ii spun: neam de bivol ce esti, nu stiai sa suni la poarta? Nu stiai sa ma cauti? Un bilet nu puteai sa lasi (Andreea, sunt cutare si am nevoie de ajutor, te rog suna-ma la... )? Ca as fi ajutat cat pot.

Cerere de adoptie (23.05.2012)

Mail primit de Asociatia ROBI. Din pacate, ce-si doreste doamna nu avem pe stoc si tare ne-am dori ca nici o alta pisica sa nu incapa pe mainile ei.

----- Forwarded Message -----

                    Buna ziua,

Va multumesc pentru promptitudinea cu care mi-ati raspuns. Pisicuta seamana f bine (d.p.d.v fizic) cu pisica pe care am avut-o pana de curand si care banuiesc mi-a fost furata.
Eu vreau o pisica cat mai apropiata de cea pe care am avut-o, mai exact sa fie independenta, sa stea ziua sa se joace in fata blocului (si tot in gradina din fata sa-si "amenajeze" toaleta - sub nicio forma nu accept litiera in casa - in schimb "accidentele" le pot tolera), iar dupa-amiaza (sau cand se plictiseste de joaca) sa o iau in casa, iarna sau cand e vremea nefovorabila va iesi afara doar pentru necesitati fiziologice.Ma mai intereseaza sa fie descurcareata, sa-i placa mancarea gatita (peste, pui, lactate - fostei mele pisici ii placea mai mult mancarea noastra), ideea e ca nu vreau o pisica sclifosita care sa manance numai graunte pentru animale; as mai vrea sa fie un pic rautacioasa - mi-ar placea sa ma loveasca si sa ma "scuipe" cand o enervez :), sa suporte sa faca baie (sau macar sa nu se tavaleasca prin praf) si daca s-ar putea sa nu fie incredibil de proasta (mai exact s-o invete relativ repede sa impinga usile cu labutele ca sa nu depinda in permanenta de altcineva).
Altceva ce mi-as mai dori ar fi sa nu aiba purici sau vreo boala transmisibila omului.
 Dumneavoastra cunoasteti mai bine personalitatile pisicilor pe care le aveti spre adoptie, iar daca aveti "vreun exemplar" care corespunde profilului meu va rog sa ma indrumati sprea el.

"M-ar interesa cutzu mic si delicios" (6.10.2010)

Email primit astazi pe adresa Asociatiei ROBI. Cu durere in suflet, n-am sa las totusi pe internet numele si adresa de email a persoanei. Am corectat si greselile de ortografie si punctuatie :-D

----- Forwarded Message ----
From: C. Z.
To: robi_mydog@yahoo.com
Sent: Wed, October 6, 2010 1:46:57 PM
Subject: m-ar interesa cutzu mic si delicios

Buna ziua, ma numesc [nume feminin] si am vazut anuntul cu cei 5 caini de 3 saptamani si jumatate. M-a impresionat povestea lor pana la lacrimi asa ca m-am gandit sa iau doi la mine acasa, sa se joace cu Silver, sarpele meu boa. Silver apreciaza in mod deosebit carnea si mirosul de caine mic si scump, chiar mai bine decat mine si sotul meu. Ne-am bucura enorm, atat eu cat si infometatul Silver. Multumesc.

P.S. NU conteaza daca sunt bolnavi sau nu, Silver prefera orice tip de carne.
P.S.2 Sunt dispusa sa platesc 150 de euro/catel.
==============================================

Raspuns:

"Stimata doamna/domnisoara Z.,

Ma numesc A. si reprezint Asociatia Pentru Protectia Animalelor ROBI.
Va asigur ca noi, membriii asociatiei, am vazut destule si o gluma ca a dumneavoastra nu ne mai impresioneaza.

Eu personal nu cred ca aveti un sarpe boa, pentru ca acest lucru ar insemna detinere ilegala de animale salbatice, care se sanctioneaza conform legii 9/2008 (care completeaza si modifica legea mai veche 205/2004). Daca totusi l-ati avea, nu cred ca ati fi dispusa sa cheltuiti atat (150 x 2 = 300 euro) pentru 2-3 kilograme de hrana, chiar daca un sarpe boa mananca rar. La fel cum nu cred ca v-ar fi indiferent daca-i dati carne bolnava sau nu. Din nou, nu cred ca v-ati hazarda sa achizitionati niste animale de companie vii pe care fie a) le dati de vii spre hrana sarpelui, fie b) le omorati si le dati spre hrana. Aici chiar ati risca inchisoare, conform legii pe care v-am pomenit-o.

Cred mai degraba ca, poate din prea mare plictiseala, ati vrut sa va distrati si ati avut senzatia ca faceti o gluma deosebita, insa din pacate ati gresit adresa. La Asociatia Robi n-are cine sa v-o guste, suntem mult prea obositi cu eforturile pe care le facem zi de zi pentru animale mai putin norocoase decat ipoteticul dumneavoastra sarpe boa, atat de rasfatat.

Va doresc o zi buna,
A.

Asociatia Pentru Protectia Animalelor ROBI
www.4animals.ro "

=========

Update, 9.10.2010
Tipa imi raspunde!!! Nu mai comentez, pentru ca n-are sens.

----- Forwarded Message ----
From: C. Z.
To: A.
Sent: Sat, October 9, 2010 12:05:39 PM
Subject: Re: m-ar interesa cutzu mic si delicios
Sarpele nu-l detin la casa din Romania, il detin la casa din [localitate in tara vecina], asa ca nu ma intereseaza legile din Romania. Eu doresc sa iau niste caini pentru sarpe ca sa va mai scap de ei. Sau nu sunteti dispusi sa-mi dati cainii datorita faptului ca cei din conducerea asociatiei castiga mai multi bani cu cat au mai multi caini pe acte, bani pe care ii baga in propriul buzunar?
======================

Broomstick a fost adoptata (28.08.2010)

Am dat-o astazi spre adoptie pe Broomstick.

Minunea nu s-a intamplat, am dat-o spre adoptie singura, si nu cum mi-am dorit atat de mult, adica impreuna cu Midnight, motanelul cu care se intelegea atat de bine.
Nu reusesc sa ma bucur. Am un puternic sentiment de dezamagire, pentru ca n-am fost in stare sa-l conving pe adoptator - tanar, necunoscator in ale pisicilor si speriat de ideea de a avea dintr-odata DOUA pisici, cand pana azi nu avusese nici una - ca le-ar fi fost mult mai bine impreuna, sa-si tina companie cat cei ai casei sunt plecati la serviciu, zi de zi, timp de 15-20 de ani cat traieste o pisica... N-a fost chip, si eu nu mai puteam astepta la nesfarsit sa apara adoptatorul intelegator, calare pe un cal alb, gata sa ia doua pisici, pentru binele LOR si nu pentru confortul si amuzamentul LUI.
Sper sa fie pisicuta desteapta, sa-si ia repede in stapanire casa si sa nu duca prea mult dorul lui Midnight si a celorlalte trei pisici cu care a stat impreuna timp de mai bine de doua luni, la mine.
Acum Midnight miauna si o cauta prin casa.

Postarea asta o sa aiba si tag-ul "frustrari in scris", nu ma pot abtine.
Cred ca am nevoie de o vacanta mai mult decat imi dau seama...

Am stat toata seara si m-am gandit... mi-ar fi mult mai simplu si m-as consuma mult mai putin dac-as putea sa ma ghidez dupa principiul ca "oricum le e mai bine decat pe strada". Asa n-as mai tine o pisica si cate doua luni si nu m-as mai intrista ca nu i-am gasit un adoptator care sa se ridice la standardele mele. As avea si rata adoptiilor mult mai mare, asta insemnand ca salvez de pe strada mai multe pisici... N-ar mai fi una la doua luni, ci N pe luna... oare de ce nu procedez asa??

Din ciclul "frustrari in scris" (7.08.2010)

Intr-o sambata, in Parcul Obor, unde se desfasoara saptamana de saptamana ADOPeT, campania de adoptii a Asociatiei Robi.
O doamna destul de in varsta si foarte sigura pe sine voia sa adopte "un pisicut mic si alb cu negru, dar mai mult negru decat alb si sa aiba labutele albe asa, pana aici" (gest pana pe la jumatea antebratului).

Eu: Doamna, chiar modelul asta nu avem momentan, dar va pot arata niste pisoi negru cu alb, mici de doua luni, cat despre labute nu stiu sa va zic dar ne uitam impreuna.
Ea: Ia scoateti unul d-acolo (= din transportor) sa ma uit mai bine la el. Aaaaa, nooh, pai asta e mare!!! Eu vreau mic!!!
Eu: Pai cat de mic vreti, de o zi?! Ca sa va moara? Eu cresc acum un pisoi, are cinci saptamani si de-abia am terminat cu biberonul. Asa mic oricum nu va da nimeni spre adoptie.
Ea: Ia lasati-ma domnisoara ca stiu eu, eu toata viata, treizeci de ani am crescut pisici, si nu mi s-a intamplat sa stau mai mult de o saptamana fara.
Eu: Aha. Sa deduc ca saptamana trecuta s-a intamplat ceva cu pisica pe care o aveati.
Ea: Nu i s-a intamplat draga nimic, a dus-o sotul, ca era in calduri.
Eu: Unde a dus-o?
Ea: Nu stiu, la padure, unde le duce de obicei.
Eu: De obicei cand intra in calduri? Pai de ce nu le castrati, cum se poate sa le abandonati asa? Si acuma ce, il luati pe asta mic si cand creste il aruncati?
Ea: Domnisoara eu ti-am spus ca de treizeci de ani am pisici. Am avut si una, a trait fo opt ani, de-i dadeam zaharel din ala.
Eu: ?
Ea: D-ala sa nu faca pui, cand o prindea caldurile.
Eu: Doamna, in conditiile astea eu una nu va pot da nici un pisoi, suntem asociatie si avem niste reguli, si chiar daca nu le-am avea, tot n-as lasa animalul pe mana cuiva ca dv.
Ea: Ei si daca vreti sa stiti oricum nu luam de la dumneavoastra ca nici n-aveti, pai asta e si prea mare si nici n-are labele cum vreau eu.

Si s-a dus invartindu-se. Mai mult nu comentez, nici despre ce cred nici despre ce as face, pentru ca blogul e public si se voieste educativ... in sensul bun.

Eu nu v-am sunat ca sa-mi dati sfaturi (21.05.2010)

De doua ori aceeasi replica, in ultimele doua zile. E drept ca de data asta nu la telefon, ci in scris.

Ieri:

O d-ra ne scrie sa ne spuna ca de nu stiu cand vede un caine in strada, sub un pasaj sau pod, undeva in sectorul unu, care nu mai are blana pe el si are si un picior lovit. Ne trimite si poze. Ii raspundem repede trei persoane, fara sa stim una de alta. Toate trei ii spunem ca, in cazul pielii, e vorba de demodecie (raie mai pe romaneste) si se poate trata si in strada, cu medicamente puse in mancare, dar pentru picior trebuie dus la veterinar, si apoi cazat, ceea ce noi nu putem face din lipsa de spatiu.
Da, dar n-are bani de medicamente. Ii dam noi medicamente. Da dar ea nu crede ca e raie. Ba da, este sigur, si la fel de sigur se trateaza usor. Da dar ea nu vrea sa il trateze "dupa ureche" si asteapta sa-l ia cineva sa-l duca la doctor. Da, dar noi nu avem cum sa-l luam, deocamdata, si puteti incepe tratamentul pt demodecie, ca sa nu pierdeti vremea. Ba nu ca nu se poate apropia, cainele n-are incredere in ea, ar trebui dus la doctor vazut ce se poate face cu piciorul si ulterior tinut cateva zile pentru a putea crea o legatura intre ea si el [??? cum, daca el e la doctor si ea e in alta parte?], astfel incat sa-l poata trata ulterior de raie, daca are raie. Tot nu ne crede.
Mai cautam solutii. Cineva care a lucrat cu Politia Animalelor sector 1 ne spune ca poate suna la ei, pentru ca intra in atributiile lor sa trateze asemenea cazuri, au transport, au echipa buna si, la fel de important, e gratuit.
Ii transmitem d-rei informatia mai departe.
Ea, seaca: "Va multumesc insa cainele are nevoie de ajutor, nu de sfaturi."
Noi, la fel de seci, ca oameni suntem si noi: "Atunci nu mai pierdeti vremea si sunati la Politia Animalelor sector 1, cum ati fost sfatuita."
Si cu asta am suparat-o ingrozitor de tare.
D-ra: "Nu vreau sa am cainele pe constiinta [??]. Sa ajunga amaratul caine pe mana unor oameni iresponsabili. Eu vreau sa il ajutam nu sa scapam de el. Este un suflet nevinovat si nu vreau sa sufere din cauza ca am apelat la niste oameni care nu stiu cum sa scape de responsabilitate. De aceea nu apelez la oameni si a fost greseala mea ca am zis sa incerc sa am incredere in voi. "
Zdrang. One satisfied customer...

Azi:

Doamna Niet: "Azi am gasit la bloc un puiut de catel abandonat, cam la 2 luni si care era sa fie sfasiat de celalti catei pe care-i ingrijesc la bloc. Este o fetita, f scumpa si care-si cauta de urgenta un stapan. Acum este la mine acasa,am deparazitat-o, hranit-o, dar n-o mai pot tine, ca am si eu animalele mele."
Noi: "Ne pare rau dar nu putem sa te ajutam cu preluarea catelusei deoarece stam foarte prost cu spatiul. Animalutele noastre stau la voluntari acasa si suntem foarte aglomerati, unii voluntari avand cate 4-5 animale. Te putem ajuta doar cu sfaturi. Deoarece este pui are foarte mari sanse de adoptie. In primul rand trebuie dusa la un veterinar pentru a fi deparazitata intern si vaccinata, asta sporind sansele de adoptie. Pentru a-i gasi cat mai repede stapan poti sa-ti intrebi toate rudele, cunostintele, prietenii poate doreste cineva sa o adopte. Daca nu se ofera nimeni dintre cunoscuti sa o adopte, poti incerca sa postezi anunturi pe internet pe siteurile de adoptii , sau poti sa o promovezi si pe facebook. Mai multe detalii depre postarea anunturilor gasesti pe pagina noastra la informatii utile pct 2 pe pagina http://www.4animals.ro/informatii.html . Daca nu poti sa o tii tu o perioada pana la adoptie poti sa cauti cazare temporara pentru ea. Multa sanatate catelusei si speram sa-i gasesti stapani cat mai repede!"

In cele mai multe cazuri oamenii ne inteleg, ne multumesc pentru sugestii si, macar la inceput, incearca ei sa se descurce singuri, postand anunturi si cautand cazare temporara. Nu si D-na Niet:
"N-am apelat la voi pt sfaturi, asa va pot da eu multe.... Chestia ca este pui si are sanse mari de adoptie,este relativa...dc considerati ca e asa usor,gasiti-i voi un stapan! Ma gandeam ca sunteti o asociatie serioasa si chiar va implicati si nu cu sfaturi puerile... dc stiam asa,nu mai faceam nicio donatie!"

Ah. Argumentul cu donatia.

A urmat un schimb sustinut de mesaje, insa n-am reusit s-o scoatem cu ea la capat, i-am explicat in toate felurile de ce nu putem s-o ajutam mai mult, dar degeraba.
In ultimul ei mesaj (cel putin pana la ora de fata :-D), d-na Niet ne dojeneste: "Vad ca aveti timp de stat pe internet la discutii interminabile. Un simplu "nu se poate", de la bun inceput, era de ajuns!"

Clar. Daca de la inceput i se raspundea "doamna, nu se poate", era multumita si nu mai scria N mesaje nervoase. Data viitoare o sa stim...

Daca inca va intrebati "de ce?", cititi aici.

Pai de ce nu puteti, ce fel de asociatie mai sunteti si voi? (20.05.2010)

O fraza care ni se serveste mai in fiecare zi.

In combinatie cu altele, pe care deja am obosit sa le tot auzim, de genul "am gasit un caine si vreau sa mi-l luati, alta solutie nu exista pentru el", "maine va fi dat in strada", "peste doua ore va fi eutanasiat", "diseara [nu maine sau peste o saptamana, NB] plec din tara si nu-l mai pot tine", "am donat 3 lei asociatiei dv si acum vreau sa veniti sa-mi luati cei 50 de caini de la bloc", "pai cum n-aveti adapost?", "stiu eu ca v-ati facut vile pe spatele bietelor animale" si inca multe altele.
Primim zeci de apeluri de ajutor, unele cazuri le preluam, in altele sfatuim cum putem mai bine si incercam sa aratam oamenilor ca solutii EXISTA, cu putina intelegere si bunavointa din partea lor.

Ash. "Eu nu v-am sunat ca sa-mi dati sfaturi. Si sa stiti ca m-ati dezamagit. Ce fel de asociatie mai sunteti si voi?!"
Iaca, suntem o asociatie din Romania zilei de azi. Cand putem, ne implicam, cand nu, nu. Niciodata n-o sa fie toata lumea multumita, intotdeauna unii ne vor critica ca am facut, altii ca n-am facut, altii ca ne-am imbogatit, altii ca nu stiu ce. Si niciodata n-o sa putem ajuta cate animale am vrea noi sa ajutam.

Noi suntem astia din poza de aici. Ne vedeti? Suntem cativa oameni. Avem tot cate doua maini si doua picioare, ca si voi. Avem familii, serviciu sau scoala, exact ca voi. Pentru noi ziua are tot 24 de ore. Atata ca noi, pe langa restul de lucruri pe care le facem, ne ocupam si de animale, FARA sa ne plateasca cineva.
Ne numim "asociatie" pentru ca lucram impreuna, nu pentru ca suntem Superman. Avem foarte multe animale in grija si avem o responsabilitate mare fata de ele: trebuie sa le fie BINE. Iar noi trebuie sa stim cat putem intinde de donatiile pe care le primim (putine, si nu le bagam in buzunar ca sa ne facem vile, ba chiar mai scoatem din buzunar, daca chiar vreti sa stiti) si unde e cazul sa ne oprim. Nu vrem sa ajungem o asociatie cu sute de animale care mor de foame, pe care trebuie sa le intretinem si pe care nu le adopta nimeni (pentru simplul motiv ca nu mai sunt pui sau nu sunt de rasa). Obiectivul nostru principal este sterilizarea animalelor, cu si fara stapan, pentru a opri inmultirea lor necontrolata si abandonul lor pe strazi. In treacat fie spus, asta era treaba autoritatilor, dar ele nu si-o fac.
Noi nu suntem ce vedeti pe Animal Planet si nici n-o sa ajungem multi ani de acum incolo, nu ca n-am vrea. Opriti-va si ganditi o clipa inainte sa aveti pretentii, si nu va mai ofuscati cand va spunem ca nu putem sa va ajutam. Facem cat putem. Dar FACEM, si asta ne deosebeste de cei mai multi dintre voi.

Asta a fost teoria. Din pacate, practica ne omoara...

Buna ziua, as dori sa adoptez [sic] o pisicuta.

Din dialogurile noastre de zi cu zi cu "publicul", potentialii adoptatori sau cei care deja au adoptat de la Asociatia Robi...
Vorba unei colege, ar trebui sa deschidem o rubrica pe site, "bancuri de la voi".

Dialoguri cu mine, the best of cele vreo 20 de telefoane primite cand pusesem anunturi pentru Miaunici:

O tipa, o voia pe Miaunici pentru ca seamana oarecum cu pisica ei tigrata, care a murit si pe care zicea ca o adusese din Canada de trei ani.

- Cand a murit?
- Azi.
- Vaai, saracuta. Si ce-a avut?
- A cazut de pe balustrada. (= de pe balcon, de la etajul 2) Ziceti, cand imi dati pisicuta?
- Pai nu v-o dau, pentru ca nu am garantia ca nu va cadea si ea de pe balustrada.
- (rastit) HAIDETI DOAMNA LASATI-MA PA MINE CU PROSTII D-ASTEA!!!

Apoi am mai vorbit vreo treizeci de secunde... singura, pana mi-am dat seama ca-mi inchisese telefonul in nas :-D

Alta: A mai avut o pisica si i-a murit.
- Cum a murit?
- De batranete.
- La ce varsta?
- La 5 ani.
- Pai cum la 5 ani de batranete?! Asa v-a zis doctorul?
- Nu ca n-am dus-o, asa mi-am inchipuit eu.

A treia. Deja cand vedeam ca ma suna un numar necunoscut simteam ca mi se strange stomacul.
- Buna ziua, am vazut ca aveti o pisicuta, mai e anuntul valabil?
- Da. Ati mai avut, sau mai aveti pisicute?
- (voce brusc f trista) Am mai avut.........
- Si ce s-a intamplat cu ea?
- ..............
- Doamna? Ce s-a intamplat cu pisica?
- Pai cand a murit bunicaaa.... mi-au luat-o.
- Cine v-a luat-o?
- ...............
- Doamna? Spuneti-mi cine v-a luat-o.

- (voce si mai trista) Lasati-ma ca nici nu mai vreau sa-mi aduc aminte. De fapt patru mi-au luat, nu una.

- Ce patru, patru pisici? Ati avut patru pisici de-odata?
- Am avut eu mai multe....

La care eu n-am mai avut puterea sa continui conversatia, dar am asigurat-o pe doamna ca revin cu un telefon.

Culese de la colegele mele:

- O mai ai pe pisicuta X? As adopta-o dar nu stiu daca pentru o perioada lunga... pentru cateva luni doar.
- ????? Pentru cateva LUNI?
- Mda, pana prin septembrie.

(De aici ne-a venit ideea ca am putea inaugura un nou tip de adoptie, cel "de o zi". In fond de ce nu, asa cum exista si abonamentele RATB de o zi. Sunt sigura ca gasim multe persoane potrivite. Macar treizeci sa fie, si tot scapam o luna intreaga de animalele din casa. Simplu si eficient.)

Si cea mai tare dintre toate: o familie care ne-a creat o impresie ff buna, civilizati etc etc, doresc sa adopte de la noi o catelusa inca pui, dar nu pot acum ca-si renoveaza casa si ne roaga cu cerul si pamantul s-o mai tinem vreo luna. Efortul e mare, dar merita, ne spunem, pentru ca Pam va avea o familie super. Vine si ziua adoptiei, Pam e luata acasa. Vine si a doua zi... a doua zi seara, colega mea M. primeste un telefon:
- Doamna M., scapati-ne va rugam de catelusa asta!
- Vai de mine, dar ce s-a intamplat?
- Ne-am uitat bine la ea, a crescut mai lunga si mai scunda decat ne doream noi.

Am sa mai abordez subiectul. Cautati sub tag-ul "frustrari in scris" :-D

Munca noastra cea de toate zilele... (24.01.2010)

Dupa noua luni de voluntariat in cadrul unei asociatii pentru protectia animalelor, am ajuns la concluzia ca efortul fizic depus pentru animale si disconfortul aferent (mila, griji, oboseala, cald, frig, foame, sete, in functie de context si de sezon) sunt floare la ureche pe langa povara dialogului de zi cu zi cu... publicul, sa-l numim asa, "cetateanul" obisnuit, nepasator sau needucat, caruia E VITAL sa-i schimbi mentalitatea, asa incat animalele sa nu (mai) aiba de suferit.

Am sa mai scriu despre asta, sub eticheta "frustrari in scris". Deocamdata, redau mai jos un schimb de emailuri cu o doamna, care ne-a contactat cerandu-ne ajutorul pentru o pisica de la blocul ei care a avut pui. Prin ajutor, doamna intelegea s-o scapam de pui, si atat. Cat despre sterilizarea pisicii mama... veti vedea mai jos. Si-a exprimat o framantare de ordin moral, eu am luat-o in serios si i-am raspuns sincer si cum m-am priceput mai bine. Fara prea mare folos, pentru ca a revenit cu alta problema morala, de data asta la nivel cosmic :-D. Iarasi am raspuns cum m-am priceput mai bine, dupa o noapte alba de gandire. Nu mi-a mai scris, si nici nu cred ca va veni vreodata cu pisica de la bloc la sterilizat.

Doamna X:

"V-am scris ce s-a intampat cu pisoii de anul trecut pentru care va si cerusem ajutorul (i-am dus la [...]!). Acum alte trei minunate exemplare de pisoi !!!!![...] Mi-ati sugerat sa sterilizez pisica. Da, e o solutie comoda, civilizata, doar ca... nu pot! Eu sunt om si nu stiu daca am dreptul sa-i iau menirea de va se inmulti. Chiar nu stiu ce e corect sa fac..."

Eu:

"Stimata Doamna, imi permit sa va ofer mai multe informatii, provenite din experienta mea si a altora ca voluntari in protectia animalelor (noi, fiind in domeniu, avem in fiecare zi nefericita ocazie sa vedem o multime de lucruri pe care omul obisnuit nu le intalneste).
Spuneati asa: "Mi-ati sugerat sa sterilizez pisica.... , da e o solutie comoda, civilizata, doar ca.....nu pot! Eu sunt om si nu stiu daca am dreptul sa-i iau menirea de va se inmulti. Chiar nu stiu ce e corect sa fac...."
In treacat fie spus, si omul are, teoretic, menirea de a se inmulti, insa stim cu totii ca ia masuri sa nu se inmulteasca de fiecare data. Aceleasi motive se aplica si la animale.
Sterilizarea animalelor nu este nici o solutie comoda, nici civilizata. Este RECOMANDATA din punct de vedere medical, conform multor studii serioase de specialitate din domeniu, ca masura de evitare a mai multor tipuri de cancer, alte boli, si a comportamentului agresiv. In acelasi timp, si MULT MAI IMPORTANT, este din pacate o masura ABSOLUT NECESARA, in special in conditiile de la noi, unde detinatorii de animale nu sunt responsabili si nici suficient de educati in ceea ce priveste protectia si ingrijirea animalelor, si nici legile nu-i obliga sa ia masurile necesare pentru a scadea rata abandonului si a inmultirii animalelor fara stapan de pe strazi.
Noi, in activitatea noastra, ne ocupam zi de zi de aceste animale ale nimanui. Caini sau pisici, frumoase sau urate, blande sau agresive, abia nascute sau la un pas de a-si da ultima suflare. Spre deosebire de cetateanul obisnuit, cu treburile si grijile lui, care trece pe langa aceste animale si nu le observa, noi nu putem intoarce capul in alta parte si le vedem. Le vedem nascute si aruncate, vii si neajutorate, cate doua, cate trei, cate sapte, in ghena de gunoi. Le vedem mici, la cateva saptamani, cand sunt abia niste mici ghemotoace de blanita, neobisnuite cu pericolele din lumea de afara, fugarite si sfasiate, la propriu, de animale mai mari. Le vedem chinuite de oameni, facute mingii de fotbal, sau agatate cu sarma de vreun pom, sau taiate cu lama. Le vedem in mijlocul intersectiilor, lovite de soferi care nici nu mai opresc sa vada daca li s-a intamplat ceva. Stiti cum se aude cand botul unei masini pocneste din plin un caine? Noi stim.
Cu aceste imagini, nu vreau sa va creez o stare neplacuta. Va asigur ca nu exagerez, va arat doar un alt aspect al realitatii. Si noi nici macar nu le vedem pe toate. Sunt zeci de mii de suflete care se nasc si mor, neputincioase si nestiute de nimeni, nici macar de noi.
Toate astea se intampla pentru ca se nasc pui in numar mare. In lipsa legilor si a sprijinului din partea statului, in lipsa mentalitatii civilizate si responsabile a detinatorului de animal, singura masura practica si imediata este sterilizarea animalelor. Nu stiu daca avem DREPTUL de a le lua MENIREA de a se inmulti, cum ati formulat dumneavoastra. Stiu doar ca avem OBLIGATIA sa nu le lasam sa sufere si sa le dam sansa la o viata macar un pic mai buna. Cat despre menirea lor... oare au ele MENIREA de a rataci pe strazi, de a se hrani din gunoaie, de a trai o viata de mizerie si de a muri in chinuri?
Imi veti spune, da, dar eu am grija de toti acesti pisoi nascuti si le voi gasi camine. Sunt convinsa ca asa faceti. Puteti insa sa fiti ABSOLUT SIGURA ca si celelalte persoane sunt la fel ca dumneavoastra? Puteti garanta ca, desi acum pisoii li se par minunati si vor sa faca un bine, mai tarziu n-au sa vrea sa renunte la ei, din cine stie ce motive (nu intru in amanunte pentru ca devine emailul mult prea lung, dar va asigur ca noi, in bransa noastra, am intalnit cele mai incredibile si mai stupide motive pentru care cineva nu-si mai doreste animalul pe care-l are. De exemplu, si-au dat seama, dupa 2 ani, ca lasa par, ori, dupa cateva luni, puiul a crescut "mai lung si mai scund" decat isi doreau, asa ca nu le mai place silueta lui si ni-l aduc inapoi.) Puteti garanta ca pisoii carora acum le gasiti stapani, cand vor creste mari vor fi sterilizati de acesti stapani responsabili si nu vor da nastere la N pui, care vor sfarsi in strada, daca nu la ghena? Din pacate oamenii sunt cum sunt, iar "surprizele" sunt multe si dese.
Exista studii facute in lumea larga despre rata inmultirii cainilor si pisicilor fara stapan. Este desigur o aproximare, se iau in calcul 2-3 randuri de pui pe an, din care supravietuiesc si se inmultesc 4-5 de fiecare data. Se spune ca dintr-O PISICA nesterilizata, in sase ani se pot naste pana la 73.000 de alte pisici. Poate nu sunt 73.000, poate sunt doar 10.000. Pentru care NU se vor gasi 10.000 de adoptatori, nici macar 5000, presupunand ca fiecare persoana ia doua pisici. Zece mii de noi pisici pe strazi, condamnate sa duca aceeasi viata mizera si sa moara la fel ca si celelalte, deja pe strazi. Asta pentru ca O PISICA nu a fost sterilizata si impiedicata sa se inmulteasca.
De asta este sterilizarea, fie si a unei singure pisici, atat de importanta. Nu pentru ca ne place, si nici pentru ca putem hotari in locul lor, ci pentru ca numai asa le putem ajuta. "

Buuun. Speram sa-mi spuna, da, m-ati lamurit, maine vin cu pisica la sterilizat. Ash. La trei si jumatate noaptea, doamna are alta problema:

Doamna X:
"Sunt impresionata de mail-ul dv, este clar ca va dedicati cu sinceritate animalelor. Eu sunt deja pe jumatate convinsa ca pisica, la al 2-lea rand de pui ar cam fi cazul sa renunte la a mai fi mamica. Dar dincolo de problema, sa zicem morala, mai este una: eu o voi steriliza, probabil anul asta pe aceasta, dar nu cumva contribui la disparitia unei specii?
Va rog sa cugetati si sa-mi dati un raspuns care sa-mi ajute si mie constiinta cand o voi duce la doctor.
Aceste politici, dupa parerea mea de exterminare a pisicii comune, europene, bulevardiere, maidaneze sau cum s-o mai fi numind este criminala. Pentru ca va disparea o rasa, desi neomologata, o rasa viguroasa si adaptata mediului atat urban cat si rural. [...]
Va rog sa va ganditi la aceste aspecte. [...] Tare sunt indoita... mi-e teama ca pun si eu o caramida la disparitia unei specii."

Eu, dupa ce m-am gandit bine de tot ce dumnezeu sa-i raspund ca s-o conving ca, deocamdata, rasa pisicii maidaneze nu se va stinge (!) :

"Nu m-am gandit niciodata ca ar exista la noi o "politica", in sensul de agenda, mai mult sau mai putin ascunsa, care vizeaza exterminarea raselor comune (dumneavoastra vorbeati despre pisici, dar se pot include la fel de bine si cainii). Nu am auzit sau vazut astfel de referiri nici in legatura cu Romania, nici in ceea ce priveste alte tari. Ca atare, nu ma pot pronunta.
La nivel pur teoretic, si fara sa ne gandim la "politici", cred ca disparitia raselor comune ar putea avea loc, si ar putea fi tot vina omului. Eu personal am senzatia ca omul, de cand a aparut ca specie, n-a facut decat rau, si naturii, si animalelor din jur, si semenilor lui, si lui insusi. Exista in ziua de azi mult prea multe animale fara stapan din vina omului, si e teoretic posibil, in viitor, ca exact aceleasi animale sa fie amenintate cu disparitia, tot din vina omului. Repet, TEORETIC, pentru ca practic, dupa mintea mea, e absolut necesar sa fie indeplinite 3 conditii, iar asta nu cred ca se va intampla, in realitate, inca foarte multa vreme de acum incolo.
Daca:
1. TOTI detinatorii de animale din rasa comuna sterilizeaza TOATE animalele pe care le detin;
2. NICI UN detinator nu mai abandoneaza NICI UN animal pe strazi;
3. Nu mai exista NICI UN animal de rasa comuna in afara habitatului uman, adica in libertate/salbaticie,
Atunci da, rasa comuna se va stinge.
Ma indoiesc profund ca toate aceste 3 conditii vor fi vreodata indeplinite suta la suta. Chiar daca pentru 1 si 2 poate vor exista legi aspre, intotdeauna se va gasi cineva sa le incalce. 3 mi se pare la fel de neverosimil.
Asa ca nu, eu una nu cred ca exista acest pericol. In plus, daca se va vedea aceasta tendinta - insemnand o rasturnare de situatie fantastica, de la suprapopularea cu animale de rasa comuna, fara stapan, la o lipsa acuta a lor, ceea ce oricum este un fenomen care nu se produce peste noapte - am convingerea ca cei din domeniul protectiei animalelor vor fi primii care vor trage un semnal de alarma, si se vor gasi solutii pentru remedierea situatiei (schimbarea legilor, inmultirea controlata etc).
M-as gandi mai degraba la efectul pe care il va avea sterilizarea pisicii in cauza in realitatea imediata sau in viitorul apropiat: in realitatea imediata, pisica mama va avea o viata mai buna, mai linistita fara nevoia de a-si cauta pereche, si va putea pastra toate resursele de hrana pentru ea (si nu pentru pisoii din burta sau pe care-i alapteaza). Si asa durata medie de viata a unei pisici maidaneze, zic niste studii facute de americani, e de numai 2-3 ani. Macar o s-o duca un pic mai bine, pentru cat timp i-a mai ramas.
Cat despre viitorul apropiat, in mailul trecut am mentionat o statistica: 73.000 de noi pisici in 6 ani. Am redus numarul la 10.000, presupunand ca poate e trasa de par statistica. Il reduc si mai mult: sa zicem cateva sute. Daca sterilizati pisica acum, in urmatorii sase ani NU se vor mai naste cateva sute de pui, care vor trai si vor muri cum nu merita."

Doamna imi spune: "eu voi steriliza pisica probabil anul asta". Sunt curioasa daca asa se va intampla. Si dupa cate inca alte randuri de pui.

Oameni si animale... (21.01.2010)

De fapt titlul pe care voiam sa-l pun este Animale de oameni.

Eram cu masina, doua persoane, in drum spre cateii din adapostul de la Glina. Ajunseseram pe drumul mare (vorba vine) din comuna si mergeam nu foarte repede, din cauza zapezii de pe drum. In fata noastra, doua masini. Masina dinaintea noastra franeaza brusc, ne oprim si noi si incercam sa ne dam seama de ce... ne uitam si vedem coborand din prima masina - o masina buna, nu ca Dacia noastra, o cucoana, si ea imbracata bine, care se apleaca, ridica de pe jos ceva ce parea un animal mic si-l arunca repede si cu vadita scarba la marginea drumului, pe mormanul de zapada. Se intarce, se suie in masina si pleaca. Ma uitam, incepeam sa inteleg ca tocmai il calcase si-l aruncase asa, pur si simplu, si in acelasi timp nu-mi venea sa cred ca asa ceva se intampla fix sub ochii nostri.

Am coborat ca fulgerul din masina si ne-am dus spre acel "ceva". Un pui de catel lovit zdravan la cap, cu un ochi iesit din orbita, dar care inca mai sufla. Gasise, sau cineva ii daduse un ditamai osul, iar el il tarase in mijlocul drumului, unde il lovise masina cealalta. L-am pus in masina si ne-am intors din drum ca sa fugim cu el la doctor, unde n-am mai ajuns, pentru ca si-a dat sufletul in cateva minute.

Catelul care n-a mai apucat sa-si manance osul. Cu atat mai bine daca imaginea va socheaza.

Nu pot descrie furia si sentimentul de neputinta care m-au cuprins atunci, si care ma cuprind din nou, acum cand imi aduc aminte. Poate ca femeia de la volan, oricat s-a straduit, n-a reusit sa fereasca puiul. Se mai intampla, ni s-ar putea intampla, Doamne fereste, chiar si noua. Dar sa-l arunce asa, la marginea drumului, ca pe un gunoi, si sa se suie in masina si sa plece, fara o privire in urma, cand bietul animal inca mai sufla? Sa ne intelegem, nu l-a cules de pe drum si l-a asezat, usor, la o parte, l-a luat de labe si l-a azvarlit pur si simplu de sus, ca sa cada cat mai departe de drum. Atat de mult i-a pasat de el.

Iar altii, mult prea putini pe lumea asta, ar face orice ca sa salveze si ca sa ajute un animal. Nici cu doua zile inainte, am vazut sapte oameni muncind din greu doua ore sa aduca pe linia de plutire sase pui de catel nascuti chiar atunci. N-a mai contat ca aveau alte treburi, n-a mai contat ca era noua seara si cabinetul veterinar isi incheia programul la opt, n-a mai contat ca jumatate din cei implicati erau doar in treacat pe acolo. Pentru toti, in acel moment, nu mai existau decat cei sase pui, care trebuiau convinsi sa traiasca.

Si nu e singurul caz. Am sa mai dau doar un exemplu, din multele pe care le cunosc.

Acum cateva luni, o mana de oameni s-au caznit trei zile incheiate, cu inversunare, sa salveze o catea cu patru pui cazuti in smoala. Cine a urmarit povestea cateilor doar in ziare sau pe website-ul Asociatiei Robi nu poate realiza exact efortul depus, si cati s-au implicat pana la urma in actiunea de salvare - pentru niste amarati de caini ai nimanui. De la cei cativa voluntari ai Asociatiei Robi, la echipa de medici de la City Vet, in curtea carora au fost curatati cateii, in prima zi, si pana la vecinul din curtea de alaturi, care le-a adus fetelor ceva de mancare, gandindu-se ca sunt epuizate. Din nou, pentru nimeni n-a mai contat nimic altceva, toata lumea a ajutat cateii cu inversunare.

In aceeasi seara, citesc intr-un ziar pe internet despre o femeie care si-a omorat cainele in bataie - cineva pentru care viata unui animal nu valoreaza absolut nimic - stalcesti un gandac sub papuc, omori un caine, tot aia.

E bataie de joc, e strigator la cer. De ce, cand e nevoie de atata efort ca sa salvezi o viata, altcineva isi permite sa curme una atat de usor?? Traim intr-o lume de rahat, asta e, oricat de politicos as vrea sa formulez.