Pisicuta de la metrou (16.01.2013)

Anul 2012 s-a incheiat iar eu am ramas cu o treaba neterminata si un adanc sentiment de neputinta. Nu mi s-a mai intamplat sa nu reusesc sa prind o pisica atata vreme. Dupa unele a trebuit sa merg cateva zile la rand pana sa-mi intre in capcana, dar nu saptamani!

Cu pisa de la metrou treaba a fost foarte complicata: era sperioasa si nu statea sa puna cineva mana pe ea, iar gaurile ei de pe peron erau la cativa pasi de linii, unde putea sa cada daca o speria cineva si nu nimerea sa fuga inapoi in ascunzatoare. In capcana a intrat doar cu capul si umerii in primele zile, pe urma nici macar atat, ori tragea cu labuta mancarea la care ajungea, ori nu intra, pur si simplu. Lihnita de foame n-a fost niciodata, i se punea pe sub usa ce vrei si ce nu vrei. De anul nou a mancat sigur mai bine ca mine, a avut si salata de boeuf, intr-o zi a avut si un pic de coliva. Sa fie primit, tanti, sarumana.

Iar cand paaarca-parca ar fi dat sa intre in capcana, poate mai mult din plictiseala, ori mai venea un metrou, ori cobora cineva pe scari cu trollerul trantit de fiecare treapta si ea fugea in gaura sa se ascunda, ori se gasea vreo domnisoara s-o strige, ori se gasea cineva sa-mi dea mie sfaturi, pentru ca, nu-i asa, cu totii ne pricepem.  

Am petrecut cu ea ORE intregi, uneori zilnic, uneori la doua zile, si poate doar o data sau de doua ori la interval de trei zile, cand chiar n-am avut incotro, de prea multe alte treburi. 

Am schimbat meniul. Am shimbat pozitia mancarii in capcana. Am schimbat pozitia capcanei. Am schimbat capcana cu alta. Am modificat prima capcana si am incercat iar. Pe urma am revenit la a doua, dupa ce nici modificarea n-a mers. Am schimbat ora la care ma duceam. Am pus masline. Am pus iarba matzei. Am pus peste crud, pe care-l trageam cu o ata ca sa para ca misca. Nimic. Mi-a dat prin gand pana si sa imprumut de undeva un hamster si sa i-l pun cumva in capcana ca s-o atrag. Dar nu cred c-ar fi intrat nici asa. 

Minciogul n-ar fi mers nici el, pentru ca la orice miscare suspecta fugea inapoi in gaura, si pericolul de a tasni pe sinele de metrou ramanea. 

I-am vorbit, am alintat-o, am amenintat-o, am alintat-o iar. I-am mieunat ca mama ei de care poate-si amintea. I-am miorlait ca un cotoi, pentru ca si ea miorlaia in calduri, de se uita toata statia la noi. 

Nimic. Nu mai reuseam sa adorm pentru ca mintea mea clocea improvizatii, doar-doar oi prinde-o. 

In acelasi timp, pentru ea devenea tot mai distractiv. A prins gustul companiei si ma cauta. Cand stia ca am venit dar nu ma mai zarea, pentru ca eu ma ascundeam pe dupa stalpii de pe peron, facea cativa pasi in fata, se uita la lume si ma striga. Daca apaream, se retragea multumita in gaura ei si-mi vorbea de acolo.

Intre timp am ajuns sa ma cunoasca toti paznicii de la metrou, cele 3 echipe de 24 cu 48, doamnele de sus de la gherete, plus cateva femei de serviciu si vreo doi tehnicieni. In principiu toti au fost binevoitori si cooperanti dupa puterile lor, desi banuiesc si cat misto s-a facut de zuza aia care vorbeste cu pisica. 

De cateva ori m-a ajutat unul dintre tehnicieni, o data a acceptat sa-i las capcana peste noapte, cand era in tura; de inca vreo doua ori mi-a dat voie sa raman si dupa ce s-a incuiat statia, dupa ultimul metou, si m-a scos el cu liftul sus, la suprafata, in toiul noptii cand nici macar aurolaci nu mai erau pe strada. Tratament de VIP, ce mai. Dar pisica tot n-am prins-o. 

La un moment dat am observat ca are chef de joaca. Mi-a cazut un ghem de sfoara din buzunar, si imediat a facut ochisorii mari. M-am gandit ca, daca mancarea n-o intereseaza si altfel nu ma pot apropia de ea, singura varianta e s-o pacalesc, cu joaca, si s-o insfac cumva cu mana cand nu e foarte atenta. Asta era pe la Anul Nou, la mai bine de trei saptamani de cand ma dusesem prima oara s-o prind. 

Din nou, variante peste variante, dar nici una buna. De pointerul cu laser s-a speriat de n-a mai venit doua zile pe peron. Soricelul cu pene tras prin capcana a interesat-o numai pana i-a smuls penele, pe care si le-a luat in gaura sa se joace si n-a mai iesit. Cu pestele crud legat cu sfoara ne-am jucat pana i-a scos matele si si-a pierdut interesul. Ghemul de sfoara era oarecum mai interesant, dar nu reuseam s-o fac sa iasa suficient de mult dupa el. I-am improvizat un teaser dintr-o tija de plastic cu niste blana de iepure cenusie legata in varf. Ohooo! Ei bine da, cu sobolanul ala s-a jucat in draci. 

In a 43-a zi de la prima noastra intalnire, pe 16 ianuarie, cand ultimul metrou trecuse de ceva vreme si in cateva minute se incuiau usile, cand deja eram obosite amandoua, ea de joaca cu sobolanul meu improvizat, eu de stat intepenita intr-un genunchi fluturand jucaria cu o mana, si cu cealalta gata sa prind pisica, si cand eu oricum nu mai speram sa reusesc, ei bine, am prins-o. Nici nu stiu cum s-a intamplat. A iesit ceva mai mult de sub usa ei, si fara sa mai gandesc, am apucat-o de o labuta din fata si nu i-am mai dat drumul. Bineinteles ca s-a zbatut ca toti dracii si m-a muscat crunt chiar si prin manusile de piele, dar daca o scapam acum, n-o mai prindeam in veci. Simteam cum imi crantane un deget cu dintii, dar in acelasi timp parca era degetul altcuiva si n-avea importanta Mi-a luat cateva secunde sa pot s-o apuc mai bine, s-o indes in capcana si sa inchid usa dupa ea. Mi-a mai luat ceva sa-mi trag sufletul si sa nu-mi mai tremure genunchii. Ca sa nu pierd vremea, am impachetat capcana intr-o patura si am vorbit cu pisicuta, ca s-o linistesc. De data asta nu m-a mai crezut. N-am stiut cum sa ajung acasa mai repede (de altfel la doi pasi de metrou), cu pisica maraind si zbatandu-se in capcana. Eram terorizata de frica sa nu se intample ceva cu capcana si sa scap pisica in strada, pentru ca as fi nenorocit-o. Nu s-a intamplat nimic. Am ajuns acasa si am cazat-o singura intr-o camaruta mica.

Deocamdata ne lingem ranile. Eu la propriu, ea la figurat. Au trecut 24 de ore de cand am prins-o. Abia acum, seara, a mancat pentru prima oara si si-a facut nevoile, cuminte, la litiera. E confuza si sta ascunsa. Nu se hotaraste daca sa ma scuipe sau sa-mi raspunda cu un mieunat stins cand ii vorbesc. O s-o mai tina asa cateva zile, stiu de la Oluf. Pe urma, incet-incet, o sa inteleaga ca n-o asteapta nimic rau. Eu rabdare am, probabil v-ati dat seama de asta. 

Mi-as fi dorit ca, din miile de oameni care s-au perindat pe peronul ala, macar unul sa fi anuntat Asociatia ROBI (asa cum stiu sa ne caute si sa zica "am 50 de caini la bloc, veniti si luati-i sau le pun otrava") de existenta pisicutei de acum 3-4 luni, de cand traieste acolo. Pe atunci era pui mic si n-ar mai fi durat 43 de zile ca s-o prind.

=============

UPDATE, 19.01.2013

Socializam, incet-incet. Nu-i place blitzul, dar ii place sa exploreze cand crede ca nu se uita nimeni la ea, ii place compania pisiceasca, ii place locul cald de dupa soba... sunt multe lucruri care o uimesc si inca nu e convinsa ca n-o mananca nimeni, dar fiind o pisicuta desteapta, o sa-si dea repede seama ca nu e chiar atat de rau sa locuiesti intr-o casa de om.

================

UPDATE, 23. 01.2013

Inca e sfioasa si evita sa ne intersectam prin casa daca si eu ma misc, dar se joaca cu ceilalti pisoi sau cu jucariile lor, vocalizeaza si stie sa-si gaseasca culcus pe dupa sobele calde :-) Intr-una dintre seri am gasit-o dupa soba, inghesuita pe langa altul dintre pisoi. Nu stiu care era acolo primul si cine s-a dus dupa, dar s-au inteles :-)

Pisa are si un album picasa, in care am sa postez periodic poze noi, chiar daca pe blog poate nu apuc sa pun noutati: https://picasaweb.google.com/andreea.robi/PisicutaDeLaMetrou