Zăpadă, ger, soare şi căţei (01.01.2015)

De câţiva ani încoace aşa-mi petrec prima parte a zilei de 1 ianuarie. Îmi place că toată lumea care se respectă se drege după noaptea de Revelion şi oraşul e pustiu, aproape fără nici o maşină pe drumul până la adăpost, undeva în afara Bucureştiului. Îmi place şi imensitatea sclipitoare de acolo, doar câmpuri îngheţate cât vezi cu ochii. Şi anul ăsta, ca de cele mai multe ori, am avut parte de soare şi cer albastru. A fost ger, dar rezonabil, doar vreo -10 grade, fără vânt tăios. 

N-am mai venit la căţei de pe 15 aprilie, de când a plecat Papi. N-am putut, psihic. Mi-a trecut prin minte, bineînţeles, faptul că, deşi ea a plecat, ceilalţi au rămas şi măcar cei câţiva favorizaţi (invitaţii la mâncarea gătită, adusă de acasă pentru Papi) m-au tot aşteptat, dar eu n-am mai apărut. Dar n-am putut. 

Azi i-am găsit, aşa cum îi lăsasem. M-au primit bucuroşi, mă ţineau minte. Clu cel matusalemic şi beteag, acum în coteţul lui Papi; fetele care nu stau să le ating, dar ţopăie de bucurie în jurul meu ca nişte căpriţe, Jessie, Teea şi Kenya; răsfăţata de Mariana, prinzătoarea de şobolani; Zoe, muşcătoarea de pantaloni; Timmy în ţarcul lui, resemnat, care stă să fie mângîiat pe cap; Aurel, furat de la un aurolac, care vrea şi el să fie scărpinat pe spate... 

Am să încerc să recuperez şi să ajung mai des pe la adăpost. Mi-e milă de ei, şi de celelalte zeci de căţei, mari şi mici, care altă viaţă n-au să cunoască, pentru că sunt maidanezi şi s-au născut în Bucureştiul secolului XXI...