Micutul Mathias (05.11.2012)

Se insera. Fusesem cu M. la adapostul de catei si tocmai plecam spre casa, cu masina. Mai aveam un pic si ajungeam la lumea civilizata, la drumul mare. Pe campuri, aproape de ultimele case din sat, doua fetite se jucau, ghemuite. Pe urma s-au ridicat. Una tinea in maini niste bulgari de pamant cu fire de iarba, cealalta... ceva. Din experienta noastra, "ceva" mic, in mijlocul drumului sau in mainile oamenilor e aproape intotdeauna un pui de animal. Ne sare inima si ne apropiem sa vedem despre ce e vorba, sperand totusi ca era doar o punga, sau un obiect oarecare... dar de data asta n-a fost doar o punga, ci un pisicut de vreo doua luni jumate. 

La marginea unui sat unde oamenii n-au nici cea mai mica grija de animale si unde cainii lor ies din curti si umbla flamanzi pe strazi, n-ar fi avut nici o sansa. Am luat-o pe fetita cu duhul blandetii si i-am zis sa mi-l dea mie, dar mi-a aruncat o cautatura incruntata si l-a strans si mai tare in brate. Am reluat negocierile, mai pe limba ei: "auzi fato, e-acasa tac-tu?" A reactionat pozitiv. Nu era tac-su acasa, dar era bunicu', cu care ne cunosteam si stia cu ce ne ocupam. Pisoiului ii curgeau ochii, asa ca i-am spus bunicului ca, fara tratament, o sa orbeasca sau o sa moara, cum s-a intamplat si cu pisoii din livada de la doi pasi de casa lui, unde stia cat statusem ca sa-i prindem. Am pronuntat, tacticos, RI-NO-TRA-HE-I-TA, si l-am epatat. 

"A, si ce, vreti sa-l luati? Pai vi-l dau, ca si asa are si piciorul rupt. Il avem de vreo saptamana". 

Dobitocule, si nu puteai sa ne opresti in oricare dintre zile, si sa ni-l dai sa-l ducem la doctor de cand l-ai vazut ca are piciorul rupt? Dar nu i-am mai zis nimic, ca-mi pusese deja pisoiul in brate si asta conta. 

Telefon la Mari, aranjat cu vetul sa-l ducem direct la cabinet, fuga la Bucuresti. 

A fost operat, i s-a pus o brosa si a stat vreo trei zile la cabinet. Cand m-am dus sa-l iau, era fericit si nu-si dorea decat sa stea in bratele cuiva si sa fie mangaiat. 
.

 

Pentru ca la mine acasa erau prea multi pisoi si prea navalnici, a stat o vreme in cazare temporara, undeva unde stiam ca e un motan batran si care doar cu greu poate fi scos din ale lui. Perfect pentru un pisoi care trebuie sa stea cuminte, sa i se vindece piciorul. Ash, dupa vreo doua saptamani (cand deja i se scosese si brosa) erau nedespartiti, se jucau in draci, cel mare il adoptase si-l tot spala...

Dar R. n-a mai putut sa-l tina si l-am luat eu. Vreo trei zile s-a marait cu ai mei, dar pe urma totul a intrat in normal. 

E un lipicios mic si torcator. Dimineata, cand Noël deschide usa de la dormitor ca sa poata veni la mine toata lumea :-D, urca in pat si mi se strecoara pe gat, pe langa plapuma. Bineinteles ca trebuie sa mai stam asa un pic, chiar daca intre timp a sunat ceasul :-)