Scrisoare catre o (fosta) adoptatoare (07.11.2013)

Draga Diana,

Daca-ti spune cineva ca esti o persoana responsabila si cu capul pe umeri, sa nu crezi. Te minte.

Pe la jumatatea lui aprilie i-ai adoptat de la mine pe Charlie si Spotty . Au fost doi pisoi aruncati intr-un parc la numai o zi de la nastere. I-am crescut cu biberonul, din 3 in 3 ore, ma trezeam si noaptea sa-i hranesc. Charlie a avut mari probleme neurologice la inceput, nu-si putea tine deloc echilibrul si am crezut ca nu va fi functional, insa l-am ingrijit atent si, in cele din urma, a ramas un pisoi cu handicap, dar nu unul sever. Ar fi putut avea o viata lunga si fericita intr-un apartament. 

Pe la jumatatea lui aprilie ti i-am dat spre adoptie, pe amandoi. M-am bucurat enorm ca-i vrea cineva impreuna, pentru ca Charlie era foarte atasat de fratele lui. Am discutat atunci mult, m-ai asigurat ca poti avea grija de amandoi, ai parut ca intelegi cand iti spuneam ce responsabilitati ai. La inceputul lunii mai am venit si ti-am pus cu mana mea plase la geamuri, ca sa fiu linistita ca nu-ti scapa pisoii afara. Ti-am spus inca o data ca, daca li se intampla ceva, orice, sau daca nu te mai descurci cu ei, vreau sa ma suni urgent, iar eu am sa te ajut. Ti-am spus si de ce pisoii nu trebuie lasati de capul lor pe afara. Intai te-ai mirat, dar ai parut ca intelegi, si, ce e mai rau, ai reusit sa ma pacalesti si pe mine.

Ti-am mai scris la un moment dat si n-ai raspuns. M-am gandit ca poate esti in vacanta. Dupa un timp am vrut sa te sun, insa de fiecare data a intervenit ceva si n-am mai apucat. 

Astazi mi-ai scris sa te sun urgent, pentru ca te-ai mutat, l-ai lasat pe Spotty in urma, la casa veche ("dar se descurca, e obisnuit sa stea afara" - !!!, si ai vrea sa-l tin eu pana te lamuresti daca il poti lua sau nu cu tine in noua casa. Ai adaugat, in treacat, ca Charlie a disparut de mai multa vreme. De cand? Nici nu-ti mai aduci aminte, poate o luna sau mai mult. 

N-ai inteles de ce m-am infuriat, pentru ca, mi-ai spus, iubesti pisicile si le-ai ingrijit, dar daca a disparut, ce era sa faci. 

Pai, inainte de toate, ar fi trebuit sa n-aiba cum sa dispara. 

Apoi, in clipa in care ti-ai dat seama ca a disparut, trebuia sa ma suni, asa cum ti-am spus sa faci. 

Spui ca l-ai cautat, dar ma indoiesc. In orice caz, l-ai cautat de mantuiala, nu i-ai pus anunturi in cartier si nici nu cred ca ti-a luat mult pana sa renunti. Pentru ca, nu-i asa, daca a disparut, ce sa-i mai faci. 

Am lasat toate balta si am stabilit sa ne intalnim in dupa-amiaza asta, la casa ta veche, ca sa-l cautam pe Spotty, pentru ca la tine ar fi venit usor. Eu m-am dus acolo, dar tu n-ai aparut si nici n-ai mai raspuns la telefon. 

I-am intalnit in schimb pe vecinii tai, inclusiv pe baiatul care s-a mutat in locul tau de mai bine de doua saptamani. Asa am aflat si de cand sta Spotty mai mult pe strazi. Nu stiu daca stii, uneori mai vine la usa apartamentului vostru si miauna jalnic, cersind sa fie lasat inauntru. Baietii ii mai deschid usa, poate mai mult ca sa nu le mai miaune in cap. 

Am sa merg acolo zi de zi, pana il intalnesc si-l pot lua acasa. I-am rugat si pe vreo patru dintre vecini sa ma sune daca-l vad, iar eu am sa alerg cat de repede pot. Inapoi nu ti-l mai dau. 

Ce-mi pare rau este ca niciodata n-ai sa intelegi cum s-a simtit Charlie cand a ramas pe strazi, cat de frica i-a fost si prin ce-a trecut pana a crapat, cine stie pe unde. 

Bineinteles, de vina sunt eu, care deja stiu atat de bine cati cretini exista pe lumea asta si vor sa adopte animale. Nu stiu cum de nu mi-am dat seama ca esti iresponsabila. Dar si tu ai jucat teatru bine. 

In orice caz, ca sa n-o mai lungim, Charlie nu mai este, iar Spotty a ajuns pe strazi, din vina mea. 

Iar tu, nu-ti mai lua animale. Nu le faci un bine. 

Andreea

==========
UPDATE 10.11.2013
Spotty a fost luat de pe strazi si e din nou in grija mea. Nu mai e alb cu negru ci gri cu negru, cu pete de motorina si pamant uscat in blana, cu urdori la ochi, purici si urme de zgarieturi. Charlie e inca disparut, iar eu am sa rascolesc inca multa vreme de acum incolo cartierul ala, incercand sa-l gasesc.

Scrisoare către copilul meu nenăscut / Letter to my unborn child

[EN translation below]

Scrisoare către copilul meu nenăscut

Copilul meu,

M-am gândit la tine des, uneori cu duioșie, alteori cu teamă. Am încercat să-mi imaginez cele nouă luni de așteptare și acea mândrie de a fi deosebită, purtătoarea unui lucru de preț. M-am văzut strângându-te în brațe, ținându-te de mână, bucurându-mă de bucuria ta, m-am văzut mereu acolo, lângă tine, dacă ți s-ar face frică. M-am uitat în adâncul sufletului meu, să văd dacă aș putea face față uriașei răspunderi de a crea o nouă viață, și dacă aș fi capabilă să cresc un OM, așa cum se cuvine.

Între timp un copil nevinovat a murit. Ca plată pentru viața lui, semenii mei vor să ucidă  zeci de mii de câini, nevinovați și ei. Sunt surzi și orbi, dar mulți și cruzi. S-ar putea să reușească.

Dacă așa se va-ntâmpla, copilul meu, cu durere îți spun astăzi: nu am să te concep și nu am să te nasc.

Nu vreau să nu mă pot uita în ochii tăi când ai să mă întrebi despre ziua în care au murit câinii. Pe-atunci ai fi deja destul de măricel și deprins, de la mine, să vrei să știi. N-aș putea să nu-ți răspund, pentru că întotdeauna ți-am răspuns. Am să mă apăr și am să-ți spun că eu am făcut tot ce-am putut, dar n-ai să fii mulțumit, ai să întrebi și mai multe. Cum aș putea să justific barbaria semenilor mei și nemernicia celor din fruntea lor? Cum aș putea să te fac să înțelegi că eu n-am fost ca ei? N-ai să poți să mă crezi și n-am să-ți mai văd acea lumină-n ochi, când mă privești.  

Și încă ceva: nu vreau să crești printre copii de ucigași. Dacă ai rămâne ca mine, știu cum ai suferi printre ei. Iar dacă te-ar schimba să fii de-al lor, aș muri eu.

Mai bine nu te nasc.

          Cu drag,
          Mama ta

============================================

Letter to my unborn child

My child,

I have been thinking of you often, sometimes fondly, sometimes with a bit of fear. I have tried to imagine the nine months of waiting and the pride of being special, carrier of a precious thing. I have seen myself holding you in my arms, holding your hand, happy to see your happiness, always there for you, should you be afraid. I have looked deep inside my soul, to see if I could take the huge responsibility of creating a new life and if I could properly raise a human being.

Meanwhile an innocent child has died. As a price for his life, my people want to kill tens of thousands of dogs, innocent as well. My people are deaf and blind, but many and cruel. They might succeed, you know.

Should this happen, my child, I must tell you this, today: I will not conceive you and I will not give birth to you.

I don’t want to not be able to look into your eyes when you ask me about the day the dogs died. By then, you’d be grown enough and, taught by me, already thirsty for knowledge. I wouldn’t be able to avoid talking about it, because I’ve always answered your questions. I’d have to defend myself and say that I did everything I could, but you still wouldn’t be satisfied and you’d keep asking. How would I be able to justify my people’s barbarity and the baseness of their leaders? How would I be able to make you understand that I was not like them? You wouldn’t understand and I would never see that twinkle in your eyes again.

Oh, and one more thing: I don’t want you to grow up among children of murderers. If you resemble me, I know how much you’d suffer among them; and if they change you and make you become one of them, I would die.

I’d better not give birth to you.

Your mother, with love.

"Imi aleg vreo doi mai frumosi si pe restul ii omor." (23.06.2013)

Dialog cu o vecina cretina, dar altfel cu mari pretentii (profesor universitar), care nu-si castreaza pisicile, lasa sa i se imperecheze mamele cu fiii, ii lasa sa umble pe afara sau sa-i cada de pe terasa (numai eu i-am cules patru pisoi, pana acum, cazuti pe ciment la mine in curte), nu-i cauta cand nu-i mai gaseste in casa (oricum, cine stie dupa cat timp isi da seama ca-i lipseste mitzi) si tot timpul are pui mici, mereu altii. 

Ne-am intalnit in poarta si am profitat s-o intreb de un motanel de-al ei, un birmanez frumos si cuminte, de care-mi era tare drag, il hraneam si-l mangaiam ori de cate ori trecea pe la mine prin curte. 

Eu:          Buna ziua, pe Capuccino il mai aveti, ca nu l-am mai vazut de mult.

Madam: Cine, Capuccino? A, nu, nu-l mai am. A plecat el, ca nu se mai intelegea cu celalalt sultan, la harem.

["Celalalt sultan"e Papanaș, fratele lui, tot birmanez, dar cu coada bearca, iesit probabil dintr-o imperechere consangvina] Nu cred ca l-au mancat cainii, cred ca l-a luat cineva, ca taaaaaare era frumos.

Eu:          Ma indoiesc...

Madam:  Apropo, daca tot ne-am vazut, tu n-ai pe acolo, pe la adaposturile alea, vreo pisica tricolora, care sa faca niste puisori frumosi si colorati?

Eu:          Ba da, dar oricum nu v-as da-o necastrata. La ce va mai trebuie pui de pisica, n-aveti destui?

Madam:  A, ba da, am doi puisori acuma, unul gri cu ochi albastri, (in soapta si mandra:) rezultat dintr-un incest, dar trecem cu vederea, si inca unul mai negru. Dar voiam mai colorati. 

Eu:          Si daca va fata pisica sase pui, sa zicem? Ce faceti cu toti, aveti cui sa-i dati?

Madam: A, nu prea mai am cui sa-i dau. Dar nu pot sa-i pastrez pe toti. (In soapta, de parca mi se confesa:) Nu sunt bogata. 

Eu:          Pai si atunci?

Madam, netulburata: Imi aleg vreo doi mai frumosi si pe restul ii omor.

Eu, interzisa: Da' nu vi se pare mai normal sa castrati pisica atunci cand inca nu exista puii, in loc sa-i omorati pe ei??

Madam, tot netulburata: Ei, asa ar trebui, dar nu rezist, sunt egoista, imi plac atat de mult cand sunt niste ghemotoace mici...

N-am mai fost om toata ziua. Pur si simplu nu mai stiu cum s-o incadrez pe femeia asta, nebuna? idioata? monstru?

Cat despre Capuccino, pe care eu nu l-am mai vazut de vreo doua luni, nu cred c-ar fi plecat asa, fara sa mai vrea sa se intoarca. Cine stie cum si pe unde a murit... 

Ce trist, doar eu am sa-i duc dorul. Si nici macar nu era pisicul meu.

Fumi, adoptat si returnat (30.04.2013)

Acum exact doua saptamani l-am dat spre adoptie pe Fumi, un motan de 9 luni, unei tipe de 40 si ceva de ani, cu fiica de liceu. Am discutat cat se poate de civilizat, a venit sa ia pisicul in masina de seviciu, un BMW X5 negru cu sofer, ne-am dus impreuna sa-i luam litiera si nisip, a mai avut pisici si zicea ca stie sa se poarte cu ele, fata ei cica iubeste si ea pisicile etc.

In primele zile am vorbit de cateva ori. Mi-a spus ca motanul torcea si venea s-o pupe, dormea cu ea, pe urma dormea si cu fiica ei care era topita dupa el, pe scurt totul era mirific si toata lumea fericita. 

Pe urma, peste alte cateva zile, cica nu mai era la fel de cuminte si mai facea "prostioare", se catara in biblioteca sau scotea florile dintr-o vaza. Acum cateva zile m-a sunat sa ma intrebe daca il pot tine catva zile, pentru ca ele pleaca din Bucuresti, si am zis ca da, dar sa ma anunte cu vreo 2 zile inainte. In seara asta la 8:30 m-a sunat ca mi-l aduce, pentru ca ele pleaca "in seara asta". Dar n-avea transportor, asa ca am insistat sa merg eu sa-l iau. Si pana cand va sta la mine? A, pai nu ni-l mai aduci inapoi, ca nu mai e de suportat. Aha, bine, ma imbrac in clipa asta si vin sa-l iau. 

M-am dus val-vartej. Acolo gasesc pisicul cu ochii mari, ca speriat de bombe, iar cu tipa nu reusesc sa am nici un fel de dialog. Trebuia sa intreb totul de doua ori, pentru ca prima oara zicea "Cum?" si eu mai repetam o data intrebarea (calm si politicos) la care ea raspundea oricum rastit si in doi peri.

N-am reusit sa scot de la ea ce anume prostii a facut motanul.

- A facut de toate.

- Bun, dar ce anume?

- (intepat) Ei, ce mai conteaza. 

- Da, dar spune-mi totusi, ca sa stiu si eu cum se comporta in alta casa decat a mea.

- (tot intepat si cu sprancenele ridicate) Adica ce vrei sa zici, in alta casa decat a ta?

- Vreau sa zic ca timp de doua saptamani a stat la tine, eu nu l-am vazut ce face, si numai tu imi poti spune.

- (rastit) A facut ce fac pisicile, ce sa faca!

- Bun, dar totusi, ce anume s-a intamplat, a stricat ceva? Si-a facut nevoile prin casa?

Intai cu ochii dati peste cap, nu raspunde, pe urma repet intrebarea. Ea, si mai rastita:

- Pai nu vezi litiera aici? (era acolo intr-adevar, si plina de... nevoi mari) De ce trebuie eu sa-ti raspund la chestiile astea?

- Pentru ca trebuie sa stiu cum se comporta, ca sa stiu ce sa le spun viitorilor adoptatori, pentru ca am sa incerc in continuare sa-l dau spre adoptie. 

Si am mai tinut-o asa putin, fara sa reusesc sa scot nimic de la ea. Cand ma pregateam sa-l bag in transportor, l-a impins si ea si mi-a zis "vezi ca zgarie".

Si-a luat geanta pe umar si a iesit cu mine, iar cand m-am oprit jos in usa blocului sa-mi aprind o tigara, m-a intrebat daca de acolo ma descurc, i-am zis ca da, si a plecat mai departe fara sa mai zica macar la revedere. 
Inclin sa cred ca problema n-a fost pisoiul, ci faptul ca s-a plictisit de el, sau poate si-a dat seama ca trebuie bagat in seama prea mult. Oameni buni, adoptia nu e un moft, iar un animal nu e mobila, are initiativa, se plictiseste, vrea companie, lasa par in casa si nu stie sa dea cu aspiratorul singur. Mai bine luati-va acvariu. Sau mai bine nu va mai luati nimic. 
 

Sandy, cateaua paralizata

Sandy trebuie sa ajunga in Olanda, cu avionul. De caminul permanent la care ar putea in sfarsit sa ajunga o despart... 730 de euro. Ditamai prapastia, dar cine stie, se mai intampla si miracole. 

I-am facut un cont ChipIn pentru donatii:

Pe Sandy eu am gasit-o, si am sa-i pun toata povestea pe blog cand va ajunge la casa ei.
Deocamdata puteti citi despre ea pe Facebook: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.355223311252282.84524.144616635646285&type=3

Fingers crossed...

Tigrisori (21.01.2013)

Au trecut pe la mine patru tigrisori sugari in varsta de vreo 8 zile, gasiti de cineva, ca de obicei, pe langa un bloc. Cumintei, mancaciosi si cu model superb. Abia astept sa-i vad mari :-)

I-am tinut o zi si jumatate, lasandu-i apoi cuiva de incredere, pentru ca eu una deocamdata nu m-as descurca si cu ei.  

Noelușul, ca de obicei, a fost bucuros sa ma ajute :-)

Pisicuta de la metrou (16.01.2013)

Anul 2012 s-a incheiat iar eu am ramas cu o treaba neterminata si un adanc sentiment de neputinta. Nu mi s-a mai intamplat sa nu reusesc sa prind o pisica atata vreme. Dupa unele a trebuit sa merg cateva zile la rand pana sa-mi intre in capcana, dar nu saptamani!

Cu pisa de la metrou treaba a fost foarte complicata: era sperioasa si nu statea sa puna cineva mana pe ea, iar gaurile ei de pe peron erau la cativa pasi de linii, unde putea sa cada daca o speria cineva si nu nimerea sa fuga inapoi in ascunzatoare. In capcana a intrat doar cu capul si umerii in primele zile, pe urma nici macar atat, ori tragea cu labuta mancarea la care ajungea, ori nu intra, pur si simplu. Lihnita de foame n-a fost niciodata, i se punea pe sub usa ce vrei si ce nu vrei. De anul nou a mancat sigur mai bine ca mine, a avut si salata de boeuf, intr-o zi a avut si un pic de coliva. Sa fie primit, tanti, sarumana.

Iar cand paaarca-parca ar fi dat sa intre in capcana, poate mai mult din plictiseala, ori mai venea un metrou, ori cobora cineva pe scari cu trollerul trantit de fiecare treapta si ea fugea in gaura sa se ascunda, ori se gasea vreo domnisoara s-o strige, ori se gasea cineva sa-mi dea mie sfaturi, pentru ca, nu-i asa, cu totii ne pricepem.  

Am petrecut cu ea ORE intregi, uneori zilnic, uneori la doua zile, si poate doar o data sau de doua ori la interval de trei zile, cand chiar n-am avut incotro, de prea multe alte treburi. 

Am schimbat meniul. Am shimbat pozitia mancarii in capcana. Am schimbat pozitia capcanei. Am schimbat capcana cu alta. Am modificat prima capcana si am incercat iar. Pe urma am revenit la a doua, dupa ce nici modificarea n-a mers. Am schimbat ora la care ma duceam. Am pus masline. Am pus iarba matzei. Am pus peste crud, pe care-l trageam cu o ata ca sa para ca misca. Nimic. Mi-a dat prin gand pana si sa imprumut de undeva un hamster si sa i-l pun cumva in capcana ca s-o atrag. Dar nu cred c-ar fi intrat nici asa. 

Minciogul n-ar fi mers nici el, pentru ca la orice miscare suspecta fugea inapoi in gaura, si pericolul de a tasni pe sinele de metrou ramanea. 

I-am vorbit, am alintat-o, am amenintat-o, am alintat-o iar. I-am mieunat ca mama ei de care poate-si amintea. I-am miorlait ca un cotoi, pentru ca si ea miorlaia in calduri, de se uita toata statia la noi. 

Nimic. Nu mai reuseam sa adorm pentru ca mintea mea clocea improvizatii, doar-doar oi prinde-o. 

In acelasi timp, pentru ea devenea tot mai distractiv. A prins gustul companiei si ma cauta. Cand stia ca am venit dar nu ma mai zarea, pentru ca eu ma ascundeam pe dupa stalpii de pe peron, facea cativa pasi in fata, se uita la lume si ma striga. Daca apaream, se retragea multumita in gaura ei si-mi vorbea de acolo.

Intre timp am ajuns sa ma cunoasca toti paznicii de la metrou, cele 3 echipe de 24 cu 48, doamnele de sus de la gherete, plus cateva femei de serviciu si vreo doi tehnicieni. In principiu toti au fost binevoitori si cooperanti dupa puterile lor, desi banuiesc si cat misto s-a facut de zuza aia care vorbeste cu pisica. 

De cateva ori m-a ajutat unul dintre tehnicieni, o data a acceptat sa-i las capcana peste noapte, cand era in tura; de inca vreo doua ori mi-a dat voie sa raman si dupa ce s-a incuiat statia, dupa ultimul metou, si m-a scos el cu liftul sus, la suprafata, in toiul noptii cand nici macar aurolaci nu mai erau pe strada. Tratament de VIP, ce mai. Dar pisica tot n-am prins-o. 

La un moment dat am observat ca are chef de joaca. Mi-a cazut un ghem de sfoara din buzunar, si imediat a facut ochisorii mari. M-am gandit ca, daca mancarea n-o intereseaza si altfel nu ma pot apropia de ea, singura varianta e s-o pacalesc, cu joaca, si s-o insfac cumva cu mana cand nu e foarte atenta. Asta era pe la Anul Nou, la mai bine de trei saptamani de cand ma dusesem prima oara s-o prind. 

Din nou, variante peste variante, dar nici una buna. De pointerul cu laser s-a speriat de n-a mai venit doua zile pe peron. Soricelul cu pene tras prin capcana a interesat-o numai pana i-a smuls penele, pe care si le-a luat in gaura sa se joace si n-a mai iesit. Cu pestele crud legat cu sfoara ne-am jucat pana i-a scos matele si si-a pierdut interesul. Ghemul de sfoara era oarecum mai interesant, dar nu reuseam s-o fac sa iasa suficient de mult dupa el. I-am improvizat un teaser dintr-o tija de plastic cu niste blana de iepure cenusie legata in varf. Ohooo! Ei bine da, cu sobolanul ala s-a jucat in draci. 

In a 43-a zi de la prima noastra intalnire, pe 16 ianuarie, cand ultimul metrou trecuse de ceva vreme si in cateva minute se incuiau usile, cand deja eram obosite amandoua, ea de joaca cu sobolanul meu improvizat, eu de stat intepenita intr-un genunchi fluturand jucaria cu o mana, si cu cealalta gata sa prind pisica, si cand eu oricum nu mai speram sa reusesc, ei bine, am prins-o. Nici nu stiu cum s-a intamplat. A iesit ceva mai mult de sub usa ei, si fara sa mai gandesc, am apucat-o de o labuta din fata si nu i-am mai dat drumul. Bineinteles ca s-a zbatut ca toti dracii si m-a muscat crunt chiar si prin manusile de piele, dar daca o scapam acum, n-o mai prindeam in veci. Simteam cum imi crantane un deget cu dintii, dar in acelasi timp parca era degetul altcuiva si n-avea importanta Mi-a luat cateva secunde sa pot s-o apuc mai bine, s-o indes in capcana si sa inchid usa dupa ea. Mi-a mai luat ceva sa-mi trag sufletul si sa nu-mi mai tremure genunchii. Ca sa nu pierd vremea, am impachetat capcana intr-o patura si am vorbit cu pisicuta, ca s-o linistesc. De data asta nu m-a mai crezut. N-am stiut cum sa ajung acasa mai repede (de altfel la doi pasi de metrou), cu pisica maraind si zbatandu-se in capcana. Eram terorizata de frica sa nu se intample ceva cu capcana si sa scap pisica in strada, pentru ca as fi nenorocit-o. Nu s-a intamplat nimic. Am ajuns acasa si am cazat-o singura intr-o camaruta mica.

Deocamdata ne lingem ranile. Eu la propriu, ea la figurat. Au trecut 24 de ore de cand am prins-o. Abia acum, seara, a mancat pentru prima oara si si-a facut nevoile, cuminte, la litiera. E confuza si sta ascunsa. Nu se hotaraste daca sa ma scuipe sau sa-mi raspunda cu un mieunat stins cand ii vorbesc. O s-o mai tina asa cateva zile, stiu de la Oluf. Pe urma, incet-incet, o sa inteleaga ca n-o asteapta nimic rau. Eu rabdare am, probabil v-ati dat seama de asta. 

Mi-as fi dorit ca, din miile de oameni care s-au perindat pe peronul ala, macar unul sa fi anuntat Asociatia ROBI (asa cum stiu sa ne caute si sa zica "am 50 de caini la bloc, veniti si luati-i sau le pun otrava") de existenta pisicutei de acum 3-4 luni, de cand traieste acolo. Pe atunci era pui mic si n-ar mai fi durat 43 de zile ca s-o prind.

=============

UPDATE, 19.01.2013

Socializam, incet-incet. Nu-i place blitzul, dar ii place sa exploreze cand crede ca nu se uita nimeni la ea, ii place compania pisiceasca, ii place locul cald de dupa soba... sunt multe lucruri care o uimesc si inca nu e convinsa ca n-o mananca nimeni, dar fiind o pisicuta desteapta, o sa-si dea repede seama ca nu e chiar atat de rau sa locuiesti intr-o casa de om.

================

UPDATE, 23. 01.2013

Inca e sfioasa si evita sa ne intersectam prin casa daca si eu ma misc, dar se joaca cu ceilalti pisoi sau cu jucariile lor, vocalizeaza si stie sa-si gaseasca culcus pe dupa sobele calde :-) Intr-una dintre seri am gasit-o dupa soba, inghesuita pe langa altul dintre pisoi. Nu stiu care era acolo primul si cine s-a dus dupa, dar s-au inteles :-)

Pisa are si un album picasa, in care am sa postez periodic poze noi, chiar daca pe blog poate nu apuc sa pun noutati: https://picasaweb.google.com/andreea.robi/PisicutaDeLaMetrou

Inca un porumbel cu paramixoviroza (12.01.2013)

Un inceput de an prost pentru porumbeii de la mine din cires. 

Mai intai, acum vreo 10 zile, am vazut-o pe turturica singura, fara pereche. Complet neobisnuit. Perechea nu i s-a intors nici acum.

In alta zi am vazut jos in curte unul dintre porumbei, apatic, prea slabit ca sa mai zboare. L-am prins si l-am dus la caldura, intr-o cusca, dar a doua zi dimineata l-am gasit mort. 

Am mai vazut inca doi in zona, morti pur si simplu, peste noapte.

Alaltaieri, altul, statea ca prostul in ploaie, jos in curte, unde toate pasarile stiu ca sunt pisici si nici un porumbel nu se opreste mai mult decat are nevoie cat sa ciuguleasca un pic. 

L-am prins si l-am dus la caldura. Traieste. Am reusit sa-mi dau seama si ce are: misca din cap necontrolat, semn clar de paramixoviroza. Pe internet, daca stai sa cauti, blogurile crescatorilor de porumbei spun ca prognoza de supravietuire e zero, dar asta probabil pentru ca-i lasa in voia soartei si nu se obosesc sa-i hraneasca. Hraniti cum trebuie, pentru ca ei singuri nu pot, au sanse. 

Cel de acum, spre marele meu noroc, nu se zbate cand il manevrez, vrea sa manance si ciuguleste singur, daca-l tin cu capul in farfurie sa nimereasca painea uda amestecata cu boabe, usor de apucat. Pe cel dinainte (si care, apropo, a avut zile si s-a vindecat) a trebuit sa-l hranesc eu, cu mana, infasurat intr-un prosop pentru ca era speriat si se zbatea, de trei ori pe zi, timp de vreo luna, pana n-a mai dat atat de groaznic din cap si fost in stare sa nimereasca boabele singur.

Un filmulet de la masa de azi dimineata: 

Sper sa reziste.