Miţuş (22.12.2015)

Mi l-a adus tot mama, când în sfârşit s-a întors cu tot calabalâcul, după luni de zile, de la şantierul arheologic de la Capidava. A aflat de el târziu dar taman la fix, chiar în ziua plecării. Trăise în alt loc de pe şantier, mai îndepărtat, pe lângă barăcile muncitorilor şi în mijlocul altei haite de câini. Şantierul e închis peste iarnă şi acolo animalele nu prea reuşesc să apuce primăvara. 

Un motănel cuminte, la locul lui, alintat şi pupăcios mai ceva ca Pupi. Şi frumos de pica. I-am căutat nume demne, pe măsură, cu rezonanţe războinice celtice, dar nu i se potriveau. Nici Nigel sau Norbert nu i s-au potrivit... până la urmă am obosit şi i-am zis Miţuş, aka Flocoşilă. I-a plăcut şi lui. 

I-am făcut un album pentru adopţie pe Facebook, pe pagina Asociaţiei ROBI, şi, aşa cum mă aşteptam, fiind vorba de un pisic cu blana lungă, care măcar arată a pisic de rasă şi mai e şi gratuit, am primit ZECI de cereri de pe la tot felul de snobi şi snoabe. Una ne-a asasinat de-a dreptul, iar când am refuzat-o a mai scris N comentarii în care declara triumfătoare că era SIGURĂ că n-o să vrem să-i dăm ei pisoiul.Probabil că universul a potrivit lucrurile în aşa fel încât să n-o dezamăgească, dacă a fost atât de sigură. 

Până la urmă i l-am dat pe Miţuş unui tânăr care mi s-a părut şi mi se pare în continuare normal, şi cu care am putut dialoga firesc. El nu căuta pisic de rasă, şi nu-i trebuia neapărat cu blană lungă, dar Miţuş i s-a părut simpatic. Adopţia a avut loc pe 1 ianuarie. Măcar să fie aşa şi restul anului... Miţuş s-a adaptat imediat, e un puturos răsfăţat şi primesc destul de des veşti de la el.  

Cati din caroserie (13.11.2015)

Mă întorceam de la şcoală, într-o seară, cu troleibuzul. La un moment dat, când tocmai închisese uşile şi pleca dintr-o staţie, mi s-a părut că aud mieunat panicat de pisoi. Am avut senzaţia şi că cei rămaşi în staţie se uitau cumva ciudat în jurul lor, dar deja ne îndepărtaserăm. 

Pisoi la vreun motor, clar. Doar am scos atâţia. 

Am coborât la prima şi am făcut pe jos cale-ntoarsă. Am intrat la un nonstop şi am luat ce pliculeţe de pisici aveau, iar apoi, la un Mega Image, am cumpărat şi o brichetă cu lanternă, ce-am găsit şi eu, pentru că deja se întuneca şi nu vedeam nimic. 

Dupa vreo ora si jumatate de stat în frig şi în patru labe pe sub maşini, timp în care mieunam ca mama pisa, am reuşit s-o păcălesc pe pisicuţă şi am înhăţat-o. Am rugat-o pe o doamnă care se ţinea scai de mine să-mi dea gluga jos, pentru că nu voiam în ruptul capului să pun eu mâna şi doamne fereşte să-mi scape pisicuţa, după atâta muncă. Am înfăşurat-o în glugă şi, ţinând-o tot timpul bine cu amândouă mâinile, am aşteptat alt troleu, m-am urcat şi am dus-o acasă. La început s-a mai zbătut, dar s-a mai moleşit, ajunsă la căldură.

Femelă, 3 luni, neagră cu gri închis pe burtică şi cu firişoare albe înspicate, însetată, răguşită şi plină de ulei de maşină. Mi-a fost milă s-o spăl în prima seară, după toate prin câte trecuse de-a lungul zilei. A dormit buştean. 

 S-au oferit s-o adopte doi colegi din cealaltă viaţă a mea (cum care? cea paralelă, bineînţeles). Băieţelul lor a vrut s-o cheme Cat, ca-n engleză, dar după mintea mea de lingvist era greu de introdus în frază - "Cat, hai la mami să papi!", "Cat, dă-te jos de-acolo" etc, aşa că am făcut un compromis şi, eu una cel puţin, i-am spus Cati. A mai stat la mine cât să fiu convinsă că e rezonabil de sociabilă şi că n-are stresuri, apoi a plecat la familia ei cu doi oameni buni, un băieţel cuminte, un căţel înţelept şi o pisică mai mare şi suficient de tolerantă. 

Sabi aviatoarea (13.10.2015)

Încă o pisicuţă aterizată de pe terasa vecinei idioate. Îmi trebuia tot nume de aviator, femelei dinainte îi spusesem Amélie (de la Amelia Earhart), băieţii au fost Antoine (de Saint-Exupéry), Henri Coa(n)dă şi alţii... Ăsteia mici i-am zis Sabi, de la de la Sabiha Gökçen :-) O frumuseţe, tricoloră tigrată cu o complexitate a dunguţelor cum n-am mai văzut vreodată la alta. 

Am cules-o foarte uşor. Mi s-a părut că aud mieunat în curte şi am coborât imediat, cum fac întotdeauna. Chiar atunci a ieşit şi vecina de jos, fiindcă auzise şi ea, dar spre norocul meu pisicuţa nu s-a speriat de noi, deşi era la doi paşi. Într-o fracţiune de secundă, înainte să apuc să observ vreun detaliu sau să mă gândesc ce urmează să fac cu ea, am şi întins mâna şi am înşfăcat-o. Ne-am dus repede sus şi abia acolo, în siguranţă, m-am uitat mai bine la ea. Era lovită la năsuc şi sigur o cam dureau oscioarele, pentru că a stat foarte cuminte vreo 24 de ore. Pe urmă s-a dat repede pe brazdă, iar în scurtă vreme a fost adoptată, într-o familie cu doi părinţi, un copil bun şi alte două pisici. Mereu primesc veşti de la ea şi cică e foaaaarte cuminte... în limitele ei pisiceşti, bineînţeles :-)

Capi de la Capidava (03.10.2015)

Pe Capi mi-a adus-o mama, de la şantierul arheologic de la Capidava, undeva pe nişte coclauri pe malul Dunării, unde şi-a petrecut toată vara muncind şi îngrijind o haită de câini, pentru că deh, dintre zecile de oameni de acolo, doar ei i-a păsat. 

Într-o zi, a venit un om din sat şi a deşertat mai la marginea sitului un sac cu pisoi. Au fost mai mulţi dar au dispărut, şi mă tem că numai bine nu le-a fost, cu atâţia câini în jur. Pe Capi a găsit-o mama într-o seară, cocoţată într-un copac şi lătrată de câini. A dat-o jos, a dus-o în camera ei, i-a făcut litieră dintr-o cutie şi a ţinut-o vreo două săptămâni, până a avut drum la Bucureşti. În cele două săptămâni, Capi a fost foarte cuminte şi recunoscătoare. 

La mine, cu companie pisiciească pe măsura ei, parcă n-a mai fost chiar atât de cuminte, dar frumoasă şi dulce foc tot mi s-a părut. Era vorbăreaţă şi mereu se ridica în două picioruşe ca să fie mai înaltă şi să ajung s-o mângâi pe cap :-)

La sfârşitul anului a fost adoptată. Are un frăţior motan cu care se împacă bine. În rest, a mai făcut prostioare, dar nu într-atât încât să-mi fie returnată...

Operaţiunea Rabla (30.09.2015)

Trei pisoi care trăiau într-o maşină părăsită, cu geamurile lipsă, la marginea unui drum îngust şi foarte circulat din spatele Pieţei Crângaşi. Ne-a sunat să ne spună despre ei o doamnă care i-a descoperit, în munca ei de teren. Maşina, o rablă, avea un aviz lipit pe ea care anunţa că a doua zi  urma să fie ridicată şi dusă la fier vechi. 

N-a mai contat că aveam alte treburi sau destule pisici în casă. Am luat un transportor şi mâncare bună şi m-am dus să-i caut. Erau în maşină, stăteau şi dormeau cuminţi la soare, între tetierele din spate şi lunetă. Aveau acolo şi o farfurioară cu mâncare, iar prin jur se mai vedeau pliculeţe goale aruncate, semn că avea cineva grijă de ei. 

De emoţie şi teamă să nu ţâşnească direct în stradă, pentru că nu ştiam dacă sunt blânzi sau nu, nici n-am mai apucat să le fac poză, aşa cum erau. Am deschis un pliculeţ cu mâncare umedă mai spre mijlocul maşinii, unde-mi convenea mie mai mult, şi i-am invitat. Unul a venit repede şi l-am luat uşurel de ceafă şi l-am băgat repede în transportor. A fost cuminte, nu s-a zmucit. A venit şi al doilea şi l-am băgat şi pe el uşor în transportor, fără să-mi evadeze primul. Al treilea era mai circumspect, dar i-am mieunat dulce ca mama pisa şi l-am păcălit şi pe el. L-am pus lângă ceilalţi doi fără probleme şi fără să-i scap pe afară. Am mai stat două minute să nu-mi mai tremure genunchii, am dat câte pliculeţe mei aveam la mine unui căţel care asistase la operaţiune, şi saliva cuminte la picioarele mele, am scris pe o foaie de hârtie că Asociaţia ROBI a preluat pisoii, iar pentru detalii putem fi găsiţi la numărul..., am lăsat hârtia în maşină şi am plecat acasă. 

Trei frumuseţi grăsunele, o fetiţă şi doi băieţi. Agnes, Bentley şi Collin.

Au fost adoptaţi FOARTE repede. 

   Despre Agnes am auzit numai laude. 

   Collin mi-a fost returnat după câteva luni, pentru că era o fiară, cică sărea pe adoptatoare şi o muşca fără motiv. De fapt, stătea multe ore pe zi singur şi se plictisea crunt (ăsta fiind şi motivul pentru care am ezitat iniţial să i-l dau, dar nici nu-l puteam ţine mai mult, şi până la urmă am preferat să mă conving c-o să fie bine. Dar n-a fost.) Odată ajuns la mine, cu companie pisicească, a mai avut foarte mici şi rare tentative de a muşca fără motiv, şi asta doar vreo două zile, pe urmă s-a potolit. I-a trecut şi hiperactivitatea şi a devenit un motănel alintat, cu care te puteai înţelege foarte bine, dacă aveai grijă să interacţionezi cu el atunci când avea şi el chef. Şi uite-aşa s-a dat Collin de tei ori peste cap şi a redevenit adoptabil. 

   Bentley a trecut şi el pe la mine vreo săptămână, tot după vreo câteva luni, pentru că nici pe el nu-l mai suporta adoptatoarea. De fapt mama băiatului care l-a adoptat de la mine, o femeie iubitoare de animale dar super-isterică pe care, dacă o cunoşteam la momentul adopţiei, sigur refuzam din start să-i dau pisicul. După zile întregi în care m-au pisat mărunt la telefon, ea sau soţul sau băiatul, împinşi de ea din spate, după promisiuni că n-au să mai sâcâie pisicul cu prea multă atenţie şi spălat la fund după fiecare mers la litieră şi multe altele, după lacrimi şi istericale şi alte promisiuni că acum a învăţat cum trebuie să interacţioneze cu el, am hotărât să-i dau pisicul înapoi, fiind aproape convinsă că iar o să clacheze şi iar am să mă trezesc că mi-l aduce cu arme şi bagaje. Dar uite că au mai trecut câteva luni de atunci şi încă nu mi l-a adus.

Jimmy şi Tussi (13.08.2015)

Doi pisoi sugari primiţi de la o fostă studentă care vaaaai, n-are timp să se ocupe, vaaaai mai are o pisică acasă, vaaaai mai şi lucrează. În fine.  

Până la urmă, când îi văd sătui, mulţumiţi şi cuminţi, şi când îi aud torcând ca aici în filmuleţ, îmi trec toate supărările şi mi se pare că ţin în palme nişte minuni mici. 

Într-un final s-au făcut măricei şi au ajuns fiecare la casa lor.

Jimmy:

Tussi:

Humphrey si Miaurice (07.07.2015)

Doi pisoi sugari găsiţi într-o grădină între blocuri de vecina mea care mă tot aprovizionează vara cu pisoi sugari. Cel mai probabil luaţi de la mama lor şi aruncaţi, pentru că o mamă pisică nu-şi abandonează puii şi se luptă pentru ei, aşa cum mi-a demonstrat-o chiar şi o mamă pisică paralizată. 

Ăştia doi încă nu făcuseră viermi, dar îi mâncau puricii de vii şi nu erau deloc în siguranţă în improvizaţia de coteţ unde-i adăpostise vecina, care mergea să-i hrănească odată la câteva ore. 

 

 I-am luat acasă, i-am spălat, i-am crescut cu biberonul. Le-am spus Miaurice (cel cu model de mustăcioară) şi Humphrey (cel alb cu negru pe cap), dar au fost nişte nume prea simandicoase pe care adoptatorii abia le puteau oricum citi pe litere. Humphrey a devenit Moşulică, pentru că mereu avea o faţă de moşulică adormit, iar Miaurice, ca să rimeze, Şuşulică. 

În cele din urmă au avut noroc şi au fost adoptaţi.

Mimiana (03.07.2015)

O poezie de pisicuţă, deşteaptă foc, cu păreri bine definite şi cât se poate de vorbăreaţă. Poezii am scris şi eu în numele ei, doar-doar s-o îndura careva şi-o vrea s-o adopte, dar degeaba. Probabil fiindcă nu era pufoasă sau măcar siameză cu ochi albaştri, şi bineînţeles pe gratis. 

Am luat-o iniţial "pentru câteva zile", pentru că prietena care o salvase pleca la mare. 

Copiez mai jos din textele cu care am promovat-o pe Facebook pentru adopţie. 

 

==============

Bună! Mă numesc Mimiana (Viviana ar fi fost prea banal), am două luni şi jumătate şi acum puţină vreme am hotărât să las în urmă subsolul cu gunoaie unde m-am născut şi să devin o adevărată domnişoară. Cu torsul stăteam oricum bine de la început, dar acum am învăţat să mă joc cu jucării pentru pisicuţe, să mănânc din castronel curat şi să folosesc litiera. Mă descurc foarte bine.

Sunt şi foarte vorbăreaţă şi e marea mea plăcere să-mi exersez glăsciorul, mai ales dacă mi se cântă în strună. E nemaipomenit să-ţi acorde atenţie un om şi să aibă grijă de tine, şi zău dacă mai vreau să mă întorc la viaţa dinainte!
Îmi citesc mailurile în fiecare seară, aşa că, dacă v-am cucerit, vă aştept să mă contactaţi pe adresa asociatia.robi@gmail.com

 

=================

 Update, 29.08.2015  Sunt de-a dreptul vexată de cât succes au sclifositele alea cu ochi albaştri, iar pe noi, europene get-beget, nu ne vrea nimeni! Să ştiţi că şi noi putem fi artiste. Eu chiar sunt! Haideţi, mai facem o încercare: mă găsiţi la Robi. Dacă primesc mailuri valuri-valuri, eu fiind unicat, am să v-o propun pe Michi, surioara mea, pe care o puteţi admira aici, în acelaşi album.

Aştept să-mi scrieţi pe adresa asociatia.robi@gmail.com .
Vă pup!
 

 

Zorro Miaunel (25.06.2015)

O vecină din cartier m-a sunat s-o ajut să scoată un pisoi din caroseria unei maşini de pe strada ei. Cica încercaseră şi alţii vreo doua zile încheiate, fără succes. I-am dat întîlnire vecinei la o anumită oră, dar am ajuns ceva mai repede, am depistat pisoiul şi am încercat să-l scot, momindu-l când cu pliculeţul puternic mirositor pe care-l adusesem cu mine, când cu farfurioara cu lapte lăsată de cineva acolo. Nici gând să se apropie, ba chiar nu ştia cum să stea mai departe. 

Am observat însă că reacţiona la mieunatul meu de "mama pisa", răspundea şi el ca din gură de şarpe. 

Am schimbat tactica, m-am aşezat pe o bordură în partea cea mai ferită a maşinii, am pus lângă mine farfurioara cu lapte şi am tot mieunat ca mama pisa până a venit prostovanul la o palmă de mine şi a început să lipăie. L-am prins rapid de ceafă, iar el n-a mai protestat deloc. 

Când a venit şi vecina la întâlnire, ne-a găsit în cele mai bune relaţii :-) Am mai stat cu el pe afară până şi-a făcut efectul praful de purici, apoi l-am adus acasă.

În scurtă vreme i-am găsit adoptatori, însă la doar vreo 2 sau 3 luni am primit vestea că a făcut peritonită infecţioasă felină şi a trebuit eutanasiat.

Grasa (28.05.2015)

De fapt, încă n-are nume, dar îi zicem noi aşa ca să râdem de ea.

Am primit-o de la o fostă studentă. Una din multele ei pisici de la bloc, una care nu s-a lăsat prinsă cu capcana şi sterilizată, nu e mamă bună, face pui, îi scoate din bârlog şi-i lasă pe unde apucă. Asta mică a fost norocoasă că a găsit-o cineva la timp. Şi că la mine se apropie vacanţa, nu mai sunt plecată zilnic de dimineaţa până seara şi reuşesc s-o hrănesc la 3-4 ore. 

Dunguţe şi Nasolina cea mică imediat au luat-o în grijă şi n-au lăsat-o să simtă că e singură, fără fraţi şi fără mama ei. E cuminte foc şi creşte repede.

Nasolina (09.05.2015)

Eu încă nu i-am pus nume, nu ştiu de ce mi-e atât de greu să găsesc nume potrivite pentru pisici. "Nasolina" i-a spus o cunoştinţă care s-a îndrăgostit de năsucul ei. 

Mi-a adus-o într-o dimineaţă o colegă de voluntariat, care a venit să mă ia cu maşina la adăpost. A găsit-o pe stradă, într-o baltă. 

Mai întâi i-am dat să mănânce, ca să-i închid gura, pe urmă am şters-o puţin de noroi, am cazat-o cu prosopel şi ursuleţ, am lăsat-o închisă în baie, pentru că n-o puteam lăsa singură cu pisicile casei, nesupravegheate, şi am plecat la adăpost. 

La întoarcere i-am făcut o inevitabilă baie. Apa a ieşit neagră, bineînţeles, iar asta mică a fost cât se poate de nefericită să descopere că apa e udă. Noroc că un castronel plin cu pliculeţ pentru juniori a făcut-o să uite repede de necazuri. 

Câteva zile mai târziu, bine instalată în culcuşul ei şi cu o pasiune pentru Mama Girafă :-)

Negruţul opărit (11.01.2015)

Negruţul opărit, dragul meu drag, a fost în sfârşit adoptat. În stilul cu care ne-a obişnuit, ne-a trimis o scrisoare de la casa lui, la câteva zile de la adopţie:

Bucuresti, 18 ianuarie 2015 Dragilor, 
Să ştiţi că eu sunt bine, voios şi sănătos. Minunea s-a întâmplat: după mai bine de 9 luni petrecute la Fata mea, despre care v-am povestit mai jos, am ajuns şi eu la căsuţa mea, acum o săptămână!
Noua mea familie se compune din doi Oameni care mă iubesc, apoi o pisicuţă şi încă un motan, cu care mă împac foarte bine, şi un Pui de Om pe care - aşa am stabilit cu tovarăşii mei - o să ne străduim să-l învăţăm să miaune. E şi el destul de cuminţel şi ştie să ne mângâie frumos.
Aşa că toate sunt bune. Când am plecat, Fata mea mi-a spus că, dacă n-o să-mi fie bine, mă ia înapoi şi nu mă mai dă nimănui, dar n-o să fie cazul. Îmi place noua mea familie şi mă simt bine în blăniţa mea.
Vă mai scriu când mai am răgaz,
Toate bune,
Negruţ

 https://www.facebook.com/media/set/?set=a.722485184489830.1073742282.376586535746365

Prima zi a anului... cu mai mult succes în a doua. (01.01.2015)

1 ianuarie pe la prânz, când străzile sunt pustii, magazinele închise şi tot oraşul se drege după Revelion. Ger, vreo -10 grade. Aşteptam undeva, în stradă, să vină să mă ia o maşină, ca să mergem la adăpost. Stăteam de câteva minute dar deja simţeam că-mi îngheţa sufletul. 

Zăresc, sub o maşină parcată pe trotuar, o pisicuţă mică, de cel mult 4 luni, zgribulită, care încerca să roadă ceva de pe jos. Mă apropii. Era o grămăjoara de mâncare, pliculet Whiskas îngheţat bocnă. Probabil o văzuse cineva ieri şi-i dăduse, a mâncat cât a putut pe loc, ar mai fi vrut şi acum dar era tare ca piatra. Pisicuţa tot ridica lăbuţele din faţă, pe rând, şi tremura. Era clar terminată de frig.

Aveam la mine nişte pâine muiată în supă, pentru căţei, încă destul de caldă. I-am dat, încercând s-o momesc şi s-o prind. Era foarte precaută, scoatea capul, se repezea la mâncare, lua o bucăţică şi fugea s-o mestece înapoi sub maşină. Nu m-a lăsat s-o ating, tot încercam s-o prind uşurel de ceafă, de deasupra, dar nu mergea. Mi-am dat seama c-ar trebui să mă mişc mai fără fasoane, până nu se sătura şi-şi pierdea interesul, dar am avut o clipă de ezitare şi tot n-am reuşit s-o înşfac. 

Pe urmă mi-a sunat telefonul şi s-a speriat, a venit şi maşina, am mai încecat vreo 20 de minute s-o prindem, de-a buşilea printre maşinile din parcare, dar n-am avut succes. Trebuia să ajungem la căţei, aşa că am plecat. 

La adăpost mi-am improvizat un minciog din nişte sârmă prinsă în cerc şi nişte plasă de rafie cu ochiuri mai măricele. Am păstrat şi vreo două linguri din pâinea cu supă, că altceva n-aveam, şi cât am făcut treabă pe-acolo, vreo trei ore, numai pe ea am avut-o în faţa ochilor, îngheţată şi tremurând. Mă întrebam dac-o mai găsesc în viaţă. 

N-am mai găsit-o deloc, nici vie, nici moartă, nici pe sub maşinile parcate pe trotuar, nici mai încolo în grădinile blocurilor. Probabil că mult n-o să mai reziste şi, sincer, eram mai împăcată dac-o găseam făcută praf de maşini, în mijlocul străzii. Măcăr aşa i se încheia mai repede chinul. 

===========
UPDATE, 02.01.2015 Speranţa moare ultima... mai mult ca să fiu cu sufletul împăcat, am pus pe Facebook fotografia şi povestea pisicuţei, dând şi locaţia aproximativă. A doua zi dimineaţa am primit un telefon, de la cineva care o văzuse, sub aceeaşi maşină. Am avut mare noroc, pentru că persoana a rămas cu pisicuţa şi a îngheţat bocnă vreo oră şi jumătate până am ajuns eu, cu transportor, minciog şi pliculeţe încălzite. M-a ajutat şi în procesul prinderii, i-a ţinut la distanţă pe diverşii gură-cască (ăştia sunt o adevărată pacoste, chiar şi cei bine intenţionaţi, întotdeauna mai mult încurcă, se agită, vorbesc tare, dau bineînţeles sfaturi... iar la prins pisici e ca la pescuit, trebuie linişte şi calm :-) . Pisicuţa era ruptă de foame şi frica n-a mai contat, până la urmă a intrat în transportor, unde-i pusesem momeala, şi am trântit uşa după ea. A făcut urât puţin, la început, dar am învelit cuşca cu totul într-o bluză de trening şi am plecat spre casă.
E o pisicuţă blândă şi torcătoare, a mâncat, a băut apă cât şapte şi pe urmă nu s-a mai dezlipit de sobă...

===========
UPDATE, 10.01.2015  Pisicuţa îngheţată a fost adoptată. 

La casa ei: :-)

 

Little Rudi (24.12.2014)

Eu pe Moş Crăciun îl tot rog de câţiva ani buni să-mi mai ia din animale, nu să-mi tot aducă, dar el înţelege mereu pe dos... În 2010 Noël, în 2012 Puricoasa, anul trecut Sonerie... 

De data asta mi-a lăsat un mic Rudolf panicat, ori nu nimerise coşul singurel, ori l-a scăpat Moşul din sanie... în orice caz, la 12 şi un pic noaptea, când mă pregăteam de culcare, am auzit din curte nişte mieunături de pisoi, jalnice. Am luat lanterna, cheile, m-am încălţat şi am coborât. Nu era în curtea propriu-zisă, mieunăturile se auzeau dintr-o curticică de lumină, mică şi cu ziduri înalte de 2m şi jumătate, între casa mea şi a vecinului. Partea de sus a zidurilor e puţin în surplombă şi de acolo nici pisicile mari nu pot să iasă, am păţit-o mai demult cu un motan.

L-am trezit pe tata, un apartament mai jos, şi l-am rugat să mă ajute. A bombănit, dar şi-a tras treningul peste pijama şi a venit după mine. Eu între timp pregătisem două scări, transportor, minciog, mănuşi din piele  şi pliculeţ cu vită :-)

M-am urcat pe o scară, de partea asta a zidului, am pus scara a doua de partea cealaltă, am coborât cu transportorul şi pliculeţul... şi pisicul (3 luni, mic cât palma), a început să zboare pe pereţi, în jurul meu, ca pe Zidul Morţii, parcă era posedat, săracul. Numai de pliculeţ şi de pis-pis nu-i ardea. Am trecut la planul B şi până la urmă l-am prins cu minciogul (ce-i drept nu chiar din prima), l-am băgat în transportor, l-am trecut peste zid şi, evident, l-am luat acasă. Am reuşit să nu trezesc vecinii.

Meet Little Rudi. 

În baie n-a vrut să stea singur, mieuna, răsturna toate cele şi se căţăra iar pe pereţi, aşa că i-am dat drumul la gen pop. Ne-a stuchit şi s-a ascuns cât de adând a putut. I-am îndesat şi eu, cât de adânc am putut, o farfurioară cu conservă şi un castronel cu apă. Ceva mai târziu s-a auzit plescăind şi m-am dus la culcare. 

A doua zi a început să mai scoată năsucul, doritor de companie felină, dar pe mine să nu mă vadă-n ochi. 

La cum se comportă, nu cred că a crescut în curtea cuiva, dar nici nu ştiu de unde vine şi cum a nimerit pe gardul meu din spate, că nu l-am mai văzut în cartier. 

Oricum, încet-încet socializăm, îl fraieresc deocamdată cu joaca, şi micşorăm distanţa pe zi ce trece. Şi-ar dori mult să se culce în blana cuiva, cum era mami înainte, dar încă n-are curaj. Se culcuşeşte aproape de celelalte pisici, dar pe altă pernă, şi-şi toarce singur până adoarme. Locul cald de lângă sobă l-a descoperit destul de repede. 

Să vedem cum evoluăm în noul an...

Mami (10.08.2014)

Mami, băbuţa mea cuminte. Printre alte tabieturi, îi place să găsească un petic de soare şi să se culce în el, să-şi încălzească oasele. Probabil că aşa a făcut şi acum, într-o zi însorită de august şi, adormită, nu şi-a dat seama că era prea cald. Când am ajuns acasă, am găsit-o dormind pe perna ei de lângă geam, dar abia am reuşit s-o trezesc. Era confuză şi nu se mai ţinea pe picioare. Încerca să meargă şi cele din spate n-o mai duceau. 

Presupunem că a avut un accident vascular cerebral. Timp de vreo două săptămâni, în care eu am stat mai mult acasă, cu treabă la calculator, am ţinut-o lângă mine, i-am adus mâncarea la nas, i-am dat apă mai mult silit şi am dus-o, de câteva ori pe zi, la oliţă, susţinându-i eu greutatea. Părea un pic mirată că nu se mai poate mişca, dar eram mereu lângă ea, iar când o mângîiam torcea şi frământa cozonaci ca de obicei. La sfatul veterinarului, i-am dat medicamente de oameni bătrâni, Piracetam şi B-uri, împăcată oarecum cu gândul că e bătrână şi asta e, probabil se duce în scurtă vreme. Măcar n-avea incontinenţă urinară şi puteam s-o las şi pe patul meu, unul dintre locurile care-i plăceau. Fîţi cea mică venea să-i ţină de urât. 

 

Totuşi, încet-încet, şi-a revenit. A reuşit să umble din nou, mai întâi mai mult căzând pe o parte sau pe cealaltă, dar putea să ajungă singură la farfuria cu mâncare şi la oliţă. Avea şi chef de joacă. 

Pe la începutul toamnei îşi revenise aproape complet. Mi se pare că a rămas cu un mers uşor mai ezitant, dar e funcţională şi se bucură de viaţă, mai ales acum, iarna, când sunt sobele calde iar eu mai stau câte o oră-două pe fotoliu lângă sobă, la televizor, mai mult ca să-mi poată ea veni în braţe şi să frământăm cozonaci.

Viermănoşii (11.06.2014)

Un administrator gospodar de la un bloc s-a trezit că i-a fătat o pisică în subsol şi s-a gândit să rezolve problema ca mai toţi administratorii gospodari de pe la mai toate blocurile: a luat puii şi i-a dus pe terenul viran din dos. Nu mai contează cât i-o fi căutat şi cât o fi mieunat după ei sărmana mamă pisică, sau ce mastită a făcut pe urmă, rămasă cu lapte, dar fără pui. La detalii din astea nesemnificative nu se gândeşte nimeni. 

Un aurolac i-a auzit plângând şi i-a pus într-un coteţ, pe lângă acelaşi bloc. O fată care hrăneşte pisicile în zonă a încercat să aibă grijă şi de ei, dar, neputându-i lua în casă, i-a lăsat în coteţ. A doua zi m-am dus şi eu să-i văd, oarecum îngrijorată, pentru că, peste noapte, fusese o ploaie puternică. Cei cinci pisoi sugari erau relativ ok (aurolacul ne-a spus că a venit o căţea şi a stat cu ei toată noaptea), dar, pentru că se murdăriseră peste zi şi era cald, veniseră muştele şi-şi puseseră deja o mulţime de ouă pe ei. Asta ar fi însemnat, peste alte 6-10 ore, o mulţime de viermi, care i-ar fi mâncat de vii. 

Era clar că n-aveau şanse să trăiască acolo unde erau aşa că i-am luat şi pe ăştia. Seria dinainte era deja la grădiniţă, mâncau singuri.
M-am chinuit vreo două ore să-i spăl şi să le scot toată muşiţa din blană, dar am reuşit şi n-au păţit nimic. 

Au dus-o bine până i-am înţărcat, apoi nu ştiu ce au avut, păreau cam taraţi, nu se dezvoltau cum trebuie, lâncezeau fără chef de joacă, etc. Într-o dimineaţă am găsit unul dintre pisoi zăcând într-o baltă de diaree, am mers cu el imediat la vet dar s-a stins după câteva ore. N-am avut un diagnostic clar. Am băgat imediat în ceilalţi patru antibiotic şi vitamine şi, după câteva zile, erau mult mai bine. Pe urmă n-am mai avut nici un fel de probleme cu ei.

Din nou m-a ajutat Mama Miruna să-i cresc :-)

Pisoi sugari (24.04.2014)

Trei pisoi sugari pe care i-au găsit doi tineri, fară experienţă şi din păcate fără cea mai mică dorinţă de implicare. E prea greu, prea complicat, prea mare deranjul, eu nu pot, voi de ce nu puteţi, că doar sunteţi asociaţie etc etc.

Iniţial voiam doar să mă întâlnesc cu ei să văd în ce stare sunt pisoii, să le dau lapte şi un biberon şi să le arăt cum să-i hrănească (vorbiserăm şi la telefon de câteva ori bune), dar când am văzut că-i ţineau într-o cutie, pe nişte ziare, cu o sticlă cu apă caldă alături, fără o cârpă, ceva ("păi şi ce vreţi acuma, să le cumpăr prosop?!"), uzi şi murdari de-mi mutau nasul din loc, m-au apucat dracii şi i-am luat eu acasă. 

Din trei, unul s-a stins chiar a doua zi, dar ceilalţi doi, cu ajutor din partea pisicilor casei, în special Mama Miruna şi Noeluş (dar şi cu participarea lui Dunguţe, mereu bucuros să primească la sfârşit picăturile rămase în biberon), au crescut mari şi sănătoşi. 

Dunguţe: Aha, deci aşa le dai tu lapte. Ce rămâne pot să lipăi eu?

 Cu Noël, într-o zi mohorâtă şi ploioasă.

 Nene motaneeee, ce mare eşti!

Fîţi şi Zuzu, acum la grădiniţă :-)

Scrisoarea Negruţului opărit (17.08.2014)

UPDATE 17.08.2014
Dupa patru luni si jumatate de cand e in grija noastra (si aproape 6 luni de cand a fost oparit), rana lui Negrut s-a inchis complet si este gata sa inceapa o noua viata, alaturi de adoptatori pe masura, carora le transmite urmatoarele:

SCRISOAREA NEGRUŢULUI OPĂRIT

Dragilor, vai de sufletul meu câtă răbdare mi-a trebuit!
Pe la sfârşitul iernii un nemernic de vecin a aruncat cu ceva peste mine care mi-a ars pielea. Nici nu mai vreau să-mi amintesc, dar am crezut că mor în chinuri. După vreo lună am ajuns pe mâini bune, cum nici nu credeam să existe şi cum nu mă mai mângâiaseră vreodată.
Acum, după încă patru luni şi jumătate, sunt vindecat, dar, cum spuneam, numai eu ştiu câtă răbdare mi-a trebuit. Am stat cuminte numai şi numai de dragul Fetei care m-a-ngrijit, altfel, cu colţişorii mei, mi-aş fi desfăcut bandajele alea enervante în două secunde. Am şi făcut aşa în prima perioadă, dar am văzut cât se necăjea Fata mea că mi le scoteam şi am răbdat. În ultimele două luni, când în sfârşit a devenit limpede că rana mi se închide, bucuria Ei cea mai mare era să-mi schimbe bandajul din două în două zile şi să vadă că m-am mai vindecat puţin. Un milimetru să fi fost, şi tot vedea diferența şi mă lăuda. Îmi venea să şi râd, o simţeam cum nu mai poate de nerăbdare şi cum abia aşteaptă să treacă cele două zile, ca să vadă diferenţa în bine şi să se poată bucura.
Dar toate astea au trecut acum. Rana mi s-a închis de tot şi cred că sunt gata să ajung la casa mea. Mie-mi place aici şi Fata care m-a-ngrijit mă iubeşte mult, dar trebuie să facem loc să mai salvăm şi alte animale.
Am anumite standarde şi-mi caut familie pe măsură, aşa că mai bine să vă spun despre mine: 

Sunt un motănel tânăr, inteligent şi vesel. M-am născut lângă o casă de la marginea câmpului, dar nu sunt un ţărănoi. Nu mănânc ciorbă şi nu prind şoareci (nu că nu m-aş pricepe, asta e altă poveste). Nu mă uit la televizor şi nu-mi plac manelele. Nu mai pot trăi la curte, pentru că pielicica mea fină crescută după opăreală s-ar sfâşia imediat.
Pot trăi foarte bine într-un apartament cu plase zdravene la geamuri, cu oameni buni şi grijulii cu care să pot schimba o vorbă şi care să înțeleagă că, dacă le vânez degetele de la picioare, înseamnă că vreau să-i stârnesc la joacă, pentru că mie-mi place şi să mă joc. Îmi plac serile liniştite, petrecute ori pe pieptul cui citeşte o carte, ori în poala cui stă la calculator. Mă înţeleg bine cu pisicile, cu motanii sunt tovarăş bun, iar cu pisicuţele sunt manierat. Rar s-a întâmplat, cât am stat aici la Fata care mă-ngrijeşte, să enervez vreo mâţă atât de mult încât să mă şi scuipe. De jucat, ne-am jucat cu toţii la greu.
Aşadar, dragă Omule care vrei să ai grijă de mine, te aştept în condițiile de mai sus. Pot fi găsit la adresa: asociatia.robi@gmail.com. Îmi citesc mailurile în fiecare seară.
Cu drag,
Negruţ

 

 

Negruţul opărit (30.03.2014)

Un motan extraordinar de dulce şi de bun, de te si miri ca asa ceva poate trai, si nu se schimba in rau, pe langa casa unora ca cei de la care l-am luat. Povestea lui, asa cum am postat-o la vreme respectiva pe Facebook. Desi s-a vindecat de cateva luni, e tot la mine, inca neadoptat.

 

30.03.2014
In drumul nostru spre adapost, astazi, in fata unei curti dintr-o margine de sat, am vazut un motan cu ceva care-i flutura pe spate. Ne-am oprit sa ne uitam mai bine, cum facem intotdeauna, si ne-a stat inima-n loc: motanul avea o bucata de piele, cat jumatate de palma, desprinsa. Pielea era intarita si uscata, semn ca rana nu era noua, iar dedesubt... carne vie. Se vedea si o vaga urma de ingrijire, niste spray albastru, dat cine stie cand. Am vazut multe, dar asa o rana la un biet motan, mai rar. Am batut la poarta oamenilor si l-am cerut sa-l ducem la doctor. Dupa ceva negocieri, l-am si primit, cu conditia sa-l returnam cand se face bine [Notă, aici pe blog: Nici o clipă n-am avut de gând să i-l dau înapoi, pe bune.]. Cica un vecin, ca om nu poate fi numit, l-a prins ca i-a intrat in curte si a aruncat cu apa clocotita peste el. Cand? "Aa, pai era inca frig afara".
Nici nu putem sa ne inchipuim prin ce suferinta a trecut motanul, insa, in mod extraordinar, inca mai iubeste oamenii: tot drumul pana la Bucuresti a tors si si-a frecat capul de palmele noastre.
Deocamdata a primit hrana buna si a fost cazat, iar maine dimineata la prima ora vom fi cu el la veterinar. Trebuie sa-i fie indepartata bucata mare de piele moarta si ramane de vazut care e situatia dedesubt.Mai are drum lung pana i se va reface pielea si i se va inchide rana. 

UPDATE 31.03.2014
Astazi motanelul a mers la cabinetul City Vet si a primit ingrijiri medicale pentru rana, i-a fost indepartata bucata mare de piele moarta, a fost curatat, dezinfectat, uns cu creme cicatrizante si bandajat. A fost si sterilizat (cu acordul proprietarilor, si asta a fost o mare victorie pentru noi, pentru ca in general in acel sat oamenii nici nu vor sa auda de asa ceva). Pana la vindecare va locui la unul dintre voluntarii nostri, si-l vom rasfata cum putem mai bine :-(

UPDATE 24.05.2014
Dupa aproape doua luni in care a ramas in grija noastra, alintat si rasfatat, motanelul a suferit o noua interventie. Uns cu alifii, curatat si bandajat zilnic, rana i s-a cicatrizat repede in mare masura, insa a ramas o gaura, ca un crater cu diametrul de vreo 3 cm care a refuzat sa se inchida, si n-a mai progresat deloc in ultimele doua saptamani.
Astazi echipa de la City Vet a trebuit sa-i curete din nou rana si s-o reviveze indepartandu-i partile moarte, apoi au suturat pielea. Nu stim daca interventia a reusit si daca pielea cusuta se va suda sau se va rupe din nou. Nu putem decat sa asteptam si, in asteptare, sa-l alinam cum putem pe motanel, care iarasi e in suferinta. 

UPDATE 20.06.2014
Din pacate interventia chirurgicala din 25 mai n-a avut mare succes, pentru ca pielea, prea fina, i s-a rupt, si cusaturile n-au tinut. Ne-am intors la situatia dinainte, cu o gaura fara piele de cativa cm diametru...
Am schimbat insa putin tratamentul si acum tesutul se reface vizibil, putin dar sigur. Sa speram ca nu se mai intampla cine stie ce si rana o sa i se inchida definitiv.
Negrutul nu mai e atat de afectat de rana lui, e vesel si mereu binedispus, se joaca, are prieteni cu care-si petrece dupa-amiezile ploioase, are grija de pisicutii mai mici ca el, iar seara vine la calculator, sa vada ce mai fac alte pisicute pe Facebook :-)

 

Pupi (26.02.2014)

Am prins curaj, văzând de la Veve că pisicuţele cu blana semilungă au căutare şi, când mi-a ieşit în cale una aşa, în drum spre adăpost, la poarta unora care n-au nici cea mai mică grijă de animalele din ograda lor, am săltat-o fără nici cea mai mică mustrare de cuget. Era atât de lihnită de foame că se strecura printre picioarele haitei de câini pe care-i hrăneam noi în mijlocul drumului, ca să apuce şi ea nişte boabe. În mod sigur dacă nu atunci, oricum nu după multă vreme avea să sfârşească mâncată de câini, cum se întâmplă în general cu pisicile din gospodăria aia. Am luat-o uşurel pe sub burtă, am băgat-o în haină (mare noroc că era pisică blândă), am intrat repede în maşină şi pe-aici ţi-e drumul.

Cam 4 luni, frumoasă, blănoasă, uşoară ca un fulg şi pupăcioasă ceva ce n-am mai văzut. Mie nu-mi place deloc să mă pupe animalele, nici măcar ale mele, dar asta mică, şmechera, cerea în braţe şi, când se vedea sus, mă lua cu lăbuţele pe după gât, îşi băga boticul sub bărbia mea, ofta şi rămânea acolo, torcând, lipită de sufletul meu, şi mă topea :-))

După vreo trei luni, a devenit surioara lui Amélie, altă pisicuţă adoptată de la mine în octombrie 2013 (Observ acum că Amélie n-are postare aici, pe blog. I-am zis aşa de la Amelia Earhart, a fost o pisicuţă aviatoare ca atâtea altele (Tavi Aviatorul, Henri Coa(n)dă alias Mitts, Antoine (de Saint-Exupéry) care au zburat de pe terasa unei vecine nesimţite, şi pe care am salvat-o din iedera de pe pereţii casei, noroc cu un vecin cu scară lungă...)

Amélie s-a înţeles bine cu Pupi din prima, aşa că de data asta a fost cu noroc. Mai avuseserăm o încercare, eşuată, de a i-l aduce ca frăţior pe Sonerie, şi nu l-a suportat deloc.

Fetele: