flickr badge

[andreea] - View my 'catspotting' photos on Flickriver

9 mai 2016

Ultimul porumbel pe 2015, primul porumbel pe 2016 (29.12.2015)

Găsit în curte într-o zi cu vânt foarte puternic, era rebegit de frig, avea coada jumulită şi nu se descurca să zboare. L-am dus la căldură şi i-am pus boabe pe săturate. 



Pe 31 decembrie, când îi făceam curat în cuşcă, mi-a scăpat în pod şi mi-a demonstrat că zboară foarte bine, fiindcă nu reuşeam să-l prind fără să-l rănesc şi fără să-l stresez mai tare, i-am deschis un geam din pod (pe acolo voia şi el să iasă, şi se tot izbise de geamuri) şi dus a fost. 
Se pare totuşi că m-am grăbit, pentru că pe 4 ianuarie a apărut din nou în curte, cu coada tot vraişte. Stătea zgribulit pe un capac de canal, dezghetat şi mai cald ca betonul îngheţat din jur. I-am dat boabe şi i-am zis că dacă în 3 ore, când mă întorc acasă, îl găsesc tot acolo, îl prind iar. Cand m-am întors după cele 3 ore, vecinii (acum mai antrenaţi :-) mi-l băgaseră deja într-o cutie, la căldură. 


L-am eliberat definitiv  pe 26 ianuarie, într-o zi frumoasă, cu soare, împreună cu alt porumbel găzduit şi el vreo două săptămâni.

8 mai 2016

Miţuş (22.12.2015)

Mi l-a adus tot mama, când în sfârşit s-a întors cu tot calabalâcul, după luni de zile, de la şantierul arheologic de la Capidava. A aflat de el târziu dar taman la fix, chiar în ziua plecării. Trăise în alt loc de pe şantier, mai îndepărtat, pe lângă barăcile muncitorilor şi în mijlocul altei haite de câini. Şantierul e închis peste iarnă şi acolo animalele nu prea reuşesc să apuce primăvara. 
Un motănel cuminte, la locul lui, alintat şi pupăcios mai ceva ca Pupi. Şi frumos de pica. I-am căutat nume demne, pe măsură, cu rezonanţe războinice celtice, dar nu i se potriveau. Nici Nigel sau Norbert nu i s-au potrivit... până la urmă am obosit şi i-am zis Miţuş, aka Flocoşilă. I-a plăcut şi lui. 


I-am făcut un album pentru adopţie pe Facebook, pe pagina Asociaţiei ROBI, şi, aşa cum mă aşteptam, fiind vorba de un pisic cu blana lungă, care măcar arată a pisic de rasă şi mai e şi gratuit, am primit ZECI de cereri de pe la tot felul de snobi şi snoabe. Una ne-a asasinat de-a dreptul, iar când am refuzat-o a mai scris N comentarii în care declara triumfătoare că era SIGURĂ că n-o să vrem să-i dăm ei pisoiul.Probabil că universul a potrivit lucrurile în aşa fel încât să n-o dezamăgească, dacă a fost atât de sigură. 
Până la urmă i l-am dat pe Miţuş unui tânăr care mi s-a părut şi mi se pare în continuare normal, şi cu care am putut dialoga firesc. El nu căuta pisic de rasă, şi nu-i trebuia neapărat cu blană lungă, dar Miţuş i s-a părut simpatic. Adopţia a avut loc pe 1 ianuarie. Măcar să fie aşa şi restul anului... Miţuş s-a adaptat imediat, e un puturos răsfăţat şi primesc destul de des veşti de la el.  

Cati din caroserie (13.11.2015)

Mă întorceam de la şcoală, într-o seară, cu troleibuzul. La un moment dat, când tocmai închisese uşile şi pleca dintr-o staţie, mi s-a părut că aud mieunat panicat de pisoi. Am avut senzaţia şi că cei rămaşi în staţie se uitau cumva ciudat în jurul lor, dar deja ne îndepărtaserăm. 
Pisoi la vreun motor, clar. Doar am scos atâţia. 
Am coborât la prima şi am făcut pe jos cale-ntoarsă. Am intrat la un nonstop şi am luat ce pliculeţe de pisici aveau, iar apoi, la un Mega Image, am cumpărat şi o brichetă cu lanternă, ce-am găsit şi eu, pentru că deja se întuneca şi nu vedeam nimic. 
Dupa vreo ora si jumatate de stat în frig şi în patru labe pe sub maşini, timp în care mieunam ca mama pisa, am reuşit s-o păcălesc pe pisicuţă şi am înhăţat-o. Am rugat-o pe o doamnă care se ţinea scai de mine să-mi dea gluga jos, pentru că nu voiam în ruptul capului să pun eu mâna şi doamne fereşte să-mi scape pisicuţa, după atâta muncă. Am înfăşurat-o în glugă şi, ţinând-o tot timpul bine cu amândouă mâinile, am aşteptat alt troleu, m-am urcat şi am dus-o acasă. La început s-a mai zbătut, dar s-a mai moleşit, ajunsă la căldură.
Femelă, 3 luni, neagră cu gri închis pe burtică şi cu firişoare albe înspicate, însetată, răguşită şi plină de ulei de maşină. Mi-a fost milă s-o spăl în prima seară, după toate prin câte trecuse de-a lungul zilei. A dormit buştean. 


 S-au oferit s-o adopte doi colegi din cealaltă viaţă a mea (cum care? cea paralelă, bineînţeles). Băieţelul lor a vrut s-o cheme Cat, ca-n engleză, dar după mintea mea de lingvist era greu de introdus în frază - "Cat, hai la mami să papi!", "Cat, dă-te jos de-acolo" etc, aşa că am făcut un compromis şi, eu una cel puţin, i-am spus Cati. A mai stat la mine cât să fiu convinsă că e rezonabil de sociabilă şi că n-are stresuri, apoi a plecat la familia ei cu doi oameni buni, un băieţel cuminte, un căţel înţelept şi o pisică mai mare şi suficient de tolerantă. 


Sabi aviatoarea (13.10.2015)

Încă o pisicuţă aterizată de pe terasa vecinei idioate. Îmi trebuia tot nume de aviator, femelei dinainte îi spusesem Amélie (de la Amelia Earhart), băieţii au fost Antoine (de Saint-Exupéry), Henri Coa(n)dă şi alţii... Ăsteia mici i-am zis Sabi, de la de la Sabiha Gökçen :-) O frumuseţe, tricoloră tigrată cu o complexitate a dunguţelor cum n-am mai văzut vreodată la alta. 


Am cules-o foarte uşor. Mi s-a părut că aud mieunat în curte şi am coborât imediat, cum fac întotdeauna. Chiar atunci a ieşit şi vecina de jos, fiindcă auzise şi ea, dar spre norocul meu pisicuţa nu s-a speriat de noi, deşi era la doi paşi. Într-o fracţiune de secundă, înainte să apuc să observ vreun detaliu sau să mă gândesc ce urmează să fac cu ea, am şi întins mâna şi am înşfăcat-o. Ne-am dus repede sus şi abia acolo, în siguranţă, m-am uitat mai bine la ea. Era lovită la năsuc şi sigur o cam dureau oscioarele, pentru că a stat foarte cuminte vreo 24 de ore. Pe urmă s-a dat repede pe brazdă, iar în scurtă vreme a fost adoptată, într-o familie cu doi părinţi, un copil bun şi alte două pisici. Mereu primesc veşti de la ea şi cică e foaaaarte cuminte... în limitele ei pisiceşti, bineînţeles :-)

Capi de la Capidava (03.10.2015)

Pe Capi mi-a adus-o mama, de la şantierul arheologic de la Capidava, undeva pe nişte coclauri pe malul Dunării, unde şi-a petrecut toată vara muncind şi îngrijind o haită de câini, pentru că deh, dintre zecile de oameni de acolo, doar ei i-a păsat. 
Într-o zi, a venit un om din sat şi a deşertat mai la marginea sitului un sac cu pisoi. Au fost mai mulţi dar au dispărut, şi mă tem că numai bine nu le-a fost, cu atâţia câini în jur. Pe Capi a găsit-o mama într-o seară, cocoţată într-un copac şi lătrată de câini. A dat-o jos, a dus-o în camera ei, i-a făcut litieră dintr-o cutie şi a ţinut-o vreo două săptămâni, până a avut drum la Bucureşti. În cele două săptămâni, Capi a fost foarte cuminte şi recunoscătoare. 
La mine, cu companie pisiciească pe măsura ei, parcă n-a mai fost chiar atât de cuminte, dar frumoasă şi dulce foc tot mi s-a părut. Era vorbăreaţă şi mereu se ridica în două picioruşe ca să fie mai înaltă şi să ajung s-o mângâi pe cap :-)



La sfârşitul anului a fost adoptată. Are un frăţior motan cu care se împacă bine. În rest, a mai făcut prostioare, dar nu într-atât încât să-mi fie returnată...

Porumbel cu cioburi în guşă (22.09.2015)

Unul dintre porumbeii care au cuib sub acoperişul cu ţigle al vecinilor din curtea de alături, la câţiva metri de mansarda mea. L-a găsit tata în curte, îşi ţinea o aripă ciudat. Când l-am prins, s-a zbătut cu putere, iar pe urmă, pus în cuşca de expoziţie, s-a agitat din nou foarte mult. N-am văzut urme de sânge, lui nu-i plăcea la mine, aşa că l-am ţinut doar peste noapte şi a doua zi i-am şi dat drumul, direct de pe gemuleţul din pod cel mai apropiat de cuibul lui din streaşina vecinului. Exact când îşi lua zborul am văzut urme de sânge sub o aripă, pe care nu i le observasem prima oară, pentru că nu-l examinasem decât foarte superficial. 
Mi-am blestemat prostia. 
Încă vreo două zile n-am avut ce-i face, mă uitam doar cu ciudă cum e din ce în ce mai apatic şi nu pleacă din cuibul lui. N-aveam cum să-l prind decât dacă venea el la mine, aşa că i-am pus numai bunătăţi şi apă proaspătă la mine-n jgheab şi am stat la pândă. După câteva tentative abandonate la jumătate, a venit să mănânce. I-am aruncat un prosop în cap şi l-am prins. Era deja seara aşa că l-am pus din nou în cuşca de expoziţie, urmând ca a doua zi să mergem la radiografie şi la un vet. Mi se părea că are aripa fracturată în interior, spre umăr, posibil o fractură deschisă - rana făcuse coajă, dar toată zona era tumefiată. 



A doua zi, înainte să plecăm la vet, l-am văzut că bea foarte multă apă, şi apoi că scuipă sânge. La radiografie totul a ieşit ok, n-avea aripa fracturată. Când am ajuns la veterinarul priceput la păsări, deja îi curgea sângele din cioc ca dintr-o ţâşnitoare, şi în câteva minute şi-a dat duhul. L-am lăsat să i se facă autopsia. Câteva ore mai târziu, doctoriţa m-a sunat să-mi spună rezultatul: porumbelul înghiţise nişte CIOBURI care-i spărseseră guşa şi-i provocaseră hemoragia. Nici eu, nici ea n-am mai pomenit aşa ceva. 
N-ar fi scăpat cu viaţă nici dacă-l examinam mai atent la început şi nu-l eliberam atât de repede: aş fi constatat doar că n-are fractură, dar în guşă oricum n-aş fi observat că are ceva şi tot n-ar fi fost tratat la timp. Păcat de el, ce să mai zic. 

Operaţiunea Rabla (30.09.2015)

Trei pisoi care trăiau într-o maşină părăsită, cu geamurile lipsă, la marginea unui drum îngust şi foarte circulat din spatele Pieţei Crângaşi. Ne-a sunat să ne spună despre ei o doamnă care i-a descoperit, în munca ei de teren. Maşina, o rablă, avea un aviz lipit pe ea care anunţa că a doua zi  urma să fie ridicată şi dusă la fier vechi. 
N-a mai contat că aveam alte treburi sau destule pisici în casă. Am luat un transportor şi mâncare bună şi m-am dus să-i caut. Erau în maşină, stăteau şi dormeau cuminţi la soare, între tetierele din spate şi lunetă. Aveau acolo şi o farfurioară cu mâncare, iar prin jur se mai vedeau pliculeţe goale aruncate, semn că avea cineva grijă de ei. 
De emoţie şi teamă să nu ţâşnească direct în stradă, pentru că nu ştiam dacă sunt blânzi sau nu, nici n-am mai apucat să le fac poză, aşa cum erau. Am deschis un pliculeţ cu mâncare umedă mai spre mijlocul maşinii, unde-mi convenea mie mai mult, şi i-am invitat. Unul a venit repede şi l-am luat uşurel de ceafă şi l-am băgat repede în transportor. A fost cuminte, nu s-a zmucit. A venit şi al doilea şi l-am băgat şi pe el uşor în transportor, fără să-mi evadeze primul. Al treilea era mai circumspect, dar i-am mieunat dulce ca mama pisa şi l-am păcălit şi pe el. L-am pus lângă ceilalţi doi fără probleme şi fără să-i scap pe afară. Am mai stat două minute să nu-mi mai tremure genunchii, am dat câte pliculeţe mei aveam la mine unui căţel care asistase la operaţiune, şi saliva cuminte la picioarele mele, am scris pe o foaie de hârtie că Asociaţia ROBI a preluat pisoii, iar pentru detalii putem fi găsiţi la numărul..., am lăsat hârtia în maşină şi am plecat acasă. 

Trei frumuseţi grăsunele, o fetiţă şi doi băieţi. Agnes, Bentley şi Collin.




Au fost adoptaţi FOARTE repede. 
   Despre Agnes am auzit numai laude. 
   Collin mi-a fost returnat după câteva luni, pentru că era o fiară, cică sărea pe adoptatoare şi o muşca fără motiv. De fapt, stătea multe ore pe zi singur şi se plictisea crunt (ăsta fiind şi motivul pentru care am ezitat iniţial să i-l dau, dar nici nu-l puteam ţine mai mult, şi până la urmă am preferat să mă conving c-o să fie bine. Dar n-a fost.) Odată ajuns la mine, cu companie pisicească, a mai avut foarte mici şi rare tentative de a muşca fără motiv, şi asta doar vreo două zile, pe urmă s-a potolit. I-a trecut şi hiperactivitatea şi a devenit un motănel alintat, cu care te puteai înţelege foarte bine, dacă aveai grijă să interacţionezi cu el atunci când avea şi el chef. Şi uite-aşa s-a dat Collin de tei ori peste cap şi a redevenit adoptabil. 
   Bentley a trecut şi el pe la mine vreo săptămână, tot după vreo câteva luni, pentru că nici pe el nu-l mai suporta adoptatoarea. De fapt mama băiatului care l-a adoptat de la mine, o femeie iubitoare de animale dar super-isterică pe care, dacă o cunoşteam la momentul adopţiei, sigur refuzam din start să-i dau pisicul. După zile întregi în care m-au pisat mărunt la telefon, ea sau soţul sau băiatul, împinşi de ea din spate, după promisiuni că n-au să mai sâcâie pisicul cu prea multă atenţie şi spălat la fund după fiecare mers la litieră şi multe altele, după lacrimi şi istericale şi alte promisiuni că acum a învăţat cum trebuie să interacţioneze cu el, am hotărât să-i dau pisicul înapoi, fiind aproape convinsă că iar o să clacheze şi iar am să mă trezesc că mi-l aduce cu arme şi bagaje. Dar uite că au mai trecut câteva luni de atunci şi încă nu mi l-a adus.

Cioara recalcitrantă (25.08.2015)

O cioară grivă, cu denumirea în latină Corvus cornix. Numele mai pe româneşte s-a impus de la sine: i-am zis Corbu Cornel :-)) Fugărită de un aurolac până i-au sărit fulgii, la propriu. Nu i-a plăcut deloc la mine, era foarte sălbatică. Am ţinut-o vreo două zile în casă, pe urmă am lăsat-o în curte, a reuşit să evadeze şi am mai zărit-o în zilele următoare pe străzile alăturate. Era inconfundabilă, cea mai jumulită cioară din cartier.


Jimmy şi Tussi (13.08.2015)

Doi pisoi sugari primiţi de la o fostă studentă care vaaaai, n-are timp să se ocupe, vaaaai mai are o pisică acasă, vaaaai mai şi lucrează. În fine.  
Până la urmă, când îi văd sătui, mulţumiţi şi cuminţi, şi când îi aud torcând ca aici în filmuleţ, îmi trec toate supărările şi mi se pare că ţin în palme nişte minuni mici. 



Într-un final s-au făcut măricei şi au ajuns fiecare la casa lor.

Jimmy:

Tussi:

Humphrey si Miaurice (07.07.2015)

Doi pisoi sugari găsiţi într-o grădină între blocuri de vecina mea care mă tot aprovizionează vara cu pisoi sugari. Cel mai probabil luaţi de la mama lor şi aruncaţi, pentru că o mamă pisică nu-şi abandonează puii şi se luptă pentru ei, aşa cum mi-a demonstrat-o chiar şi o mamă pisică paralizată
Ăştia doi încă nu făcuseră viermi, dar îi mâncau puricii de vii şi nu erau deloc în siguranţă în improvizaţia de coteţ unde-i adăpostise vecina, care mergea să-i hrănească odată la câteva ore. 



 I-am luat acasă, i-am spălat, i-am crescut cu biberonul. Le-am spus Miaurice (cel cu model de mustăcioară) şi Humphrey (cel alb cu negru pe cap), dar au fost nişte nume prea simandicoase pe care adoptatorii abia le puteau oricum citi pe litere. Humphrey a devenit Moşulică, pentru că mereu avea o faţă de moşulică adormit, iar Miaurice, ca să rimeze, Şuşulică. 
În cele din urmă au avut noroc şi au fost adoptaţi.


Încă doi pui de porumbel (07.2015)

1. Pui de porumbel, mă aştepta în curte, lângă poartă, pitit după o navetă. Salvat pe 3 iulie 2015, ţinut până a putut zbura singur.


 2. Alt pui căzut din cuib, salvat pe 24 iulie, ţinut şi el până când a putut zbura singur. 



Pe ei, ca şi pe toţi ceilalţi pui de porumbel care mi-au trecut prin mână, i-am obişnuit treptat cu mediul exterior, ducându-i afară în fiecare zi pentru o jumătate de oră sau mai mult, timp în care zburătăceau sub supravegherea mea şi mai socializau cu ceilalţi porumbei aterizaţi în curte, mituiţi cu arpacaş. Când au crezut ei că e cazul, n-au mai venit înapoi la mine ci şi-au luat zborul, dar cel puţin o vreme i-am mai văzut în zonă, de obicei veniţi la masă în cireşul de lângă geamul de la bucătărie. Pe urmă ori au plecat ori s-au pierdut în peisaj, au crescut şi nu i-am mai deosebit eu de ceilalţi din stol. 

Mimiana (03.07.2015)

O poezie de pisicuţă, deşteaptă foc, cu păreri bine definite şi cât se poate de vorbăreaţă. Poezii am scris şi eu în numele ei, doar-doar s-o îndura careva şi-o vrea s-o adopte, dar degeaba. Probabil fiindcă nu era pufoasă sau măcar siameză cu ochi albaştri, şi bineînţeles pe gratis. 
Am luat-o iniţial "pentru câteva zile", pentru că prietena care o salvase pleca la mare. 
Copiez mai jos din textele cu care am promovat-o pe Facebook pentru adopţie. 

==============
Bună! Mă numesc Mimiana (Viviana ar fi fost prea banal), am două luni şi jumătate şi acum puţină vreme am hotărât să las în urmă subsolul cu gunoaie unde m-am născut şi să devin o adevărată domnişoară. Cu torsul stăteam oricum bine de la început, dar acum am învăţat să mă joc cu jucării pentru pisicuţe, să mănânc din castronel curat şi să folosesc litiera. Mă descurc foarte bine.
Sunt şi foarte vorbăreaţă şi e marea mea plăcere să-mi exersez glăsciorul, mai ales dacă mi se cântă în strună. E nemaipomenit să-ţi acorde atenţie un om şi să aibă grijă de tine, şi zău dacă mai vreau să mă întorc la viaţa dinainte!
Îmi citesc mailurile în fiecare seară, aşa că, dacă v-am cucerit, vă aştept să mă contactaţi pe adresa asociatia.robi@gmail.com
=================
 Update, 29.08.2015  Sunt de-a dreptul vexată de cât succes au sclifositele alea cu ochi albaştri, iar pe noi, europene get-beget, nu ne vrea nimeni! Să ştiţi că şi noi putem fi artiste. Eu chiar sunt! Haideţi, mai facem o încercare: mă găsiţi la Robi. Dacă primesc mailuri valuri-valuri, eu fiind unicat, am să v-o propun pe Michi, surioara mea, pe care o puteţi admira aici, în acelaşi album.
Aştept să-mi scrieţi pe adresa asociatia.robi@gmail.com .
Vă pup!
 
 





Zorro Miaunel (25.06.2015)

O vecină din cartier m-a sunat s-o ajut să scoată un pisoi din caroseria unei maşini de pe strada ei. Cica încercaseră şi alţii vreo doua zile încheiate, fără succes. I-am dat întîlnire vecinei la o anumită oră, dar am ajuns ceva mai repede, am depistat pisoiul şi am încercat să-l scot, momindu-l când cu pliculeţul puternic mirositor pe care-l adusesem cu mine, când cu farfurioara cu lapte lăsată de cineva acolo. Nici gând să se apropie, ba chiar nu ştia cum să stea mai departe. 
Am observat însă că reacţiona la mieunatul meu de "mama pisa", răspundea şi el ca din gură de şarpe. 
Am schimbat tactica, m-am aşezat pe o bordură în partea cea mai ferită a maşinii, am pus lângă mine farfurioara cu lapte şi am tot mieunat ca mama pisa până a venit prostovanul la o palmă de mine şi a început să lipăie. L-am prins rapid de ceafă, iar el n-a mai protestat deloc. 
Când a venit şi vecina la întâlnire, ne-a găsit în cele mai bune relaţii :-) Am mai stat cu el pe afară până şi-a făcut efectul praful de purici, apoi l-am adus acasă.





În scurtă vreme i-am găsit adoptatori, însă la doar vreo 2 sau 3 luni am primit vestea că a făcut peritonită infecţioasă felină şi a trebuit eutanasiat.