flickr badge

[andreea] - View my 'catspotting' photos on Flickriver

30 iun. 2015

Alt Împiedicat (30.06.2015)

Deschid oficial colecţia mea personală de împiedicaţi, pe lângă cei de la Inter de care mă ocup.

M-am întors acasă, topită de căldură. Îmi luasem pe drum o Cola rece, mai aveam o gură, şi m-am oprit s-o beau în linişte în curte, la umbră, înainte să intru în casă şi să mă ocup de treburi. M-au văzut vreo doi dintre porumbeii din cireş şi au venit aproape, pe muchea acoperişului. Aşteptau să le dau ceva, obişnuiţi de când îl scoteam la aer pe puiul de porumbel şi-i hrăneam pe toţi. Am luat cutiuţa cu grâu de după uşă, mereu la îndemână, şi le-am aruncat câteva boabe. Imediat au mai venit doi porumbei, ei ştiu de unde, dar, surpriză! Unul era cu amândouă picioarele încâlcite. 
Mi-am luat repede instrumentele - minciogul, prosopul şi forfecuţa, am ieşit din nou şi mi-a luat exact două secunde să-l prind. Avea ambele picioare prinse într-o aţă subţire, bleumarin. 
E primul pe care-l văd aşa la mine în cartier, dar asta înseamnă că, de fapt, sunt peste tot... :-(










Vizita lui Surimi (30.06.2015)

Surimi, fratele necăzut din cuib al lui Sushi şi Sashimi, a ţinut şi el să mă cunoască. M-am trezit cu el de dimineaţă căzut în curtea de lumină a vecinilor. Am încercat varianta elegantă, sunat la ei la poartă (nu socializăm şi n-am numărul lor de telefon), dar n-a răspuns nimeni. Fiindcă n-aveam timp de aşteptat, m-am descurcat până la urmă singură, am tăbârcit două scări din pod în subsol, le-am strecurat pe un gemuleţ în curtea mea de lumină, am pus una pe zidul comun, m-am urcat, am tras-o sus pe cealaltă şi am pus-o dincolo, am coborât cu mănuşi şi transportor, l-am prins pe Surimi, care a ţipat ca din gură de şarpe, dar nu cred că vreun vecin a băgat de seamă, că aşa fac ei, şi am făcut tot drumul înapoi, peste zid, în curtea mea şi în subsol.
L-am scos pe Surimi pe balcon, la stradă. A ţipat iar, mama lui s-a înfiinţat imediat, el a ţâşnit şi s-a dus spre alte acoperişuri, iar mama şi tata au mai rămas un pic deasupra mea, croncănind de zor. După ton şi structura frazei, nu mi-a sunat a "mulţumesc" ci mai degrabă a:  "... dacă mai pui tu laba pe vreun pui de-al nostru!". 







29 iun. 2015

Împiedicaţii de la Inter - jurnal de voluntar, continuare (28.06.2015)

Continuare de la frustrările de aici.
Am mai fost de patru ori, de două ori cu R., colegă de voluntariat, de două ori singură, ieri şi azi.
Cu R. am prins câte un porumbel pe zi. Primul a fost mai horror, ne-a luat 20 de minute să-l descâlcim, i-am dat sângele, aveam degetele mânjite toate, şi i-a mai şi picat o gheară la mine-n poală, una uscată de cât fusese sugrumată de aţe. 
Al doilea avea doar un deget legat, a fost simplu. 
Ieri n-am prins nimic, azi am prins şi am dezlegat doi, cu un total de 3 picioare. Am reuşit să mă descurc şi doar cu două mâini, mai greu a fost cu pozele. Au fost cuminţi, nu s-au zbătut, n-au sângerat şi nu şi-au mai lăsat suveniruri mumificate în prosopul meu.

A fost şi linişte, parcă toţi mi-au citit blogul şi s-au potolit. Doar un nene, mai tânăr şi burtos a ţinut să-mi facă vreo 10 poze. Nu m-a întrebat nimic. Am vrut să strig după el să-mi dea tag pe Facebook, dar am lăsat-o baltă până la urmă.
Hrănitoarea cred că ne observă pe geam şi până nu plecăm, nu iese nici ea din bloc. A coborât doar o dată, ori fiindcă n-avusese încotro, ori fiindcă crăpa de curiozitate. A dat bună dimineaţa din proprie iniţiativă (nu credeam să mă mai surprindă ceva), a mutat un vas cu apă de colo-colo şi a plecat.
Cu Blajinul m-am mai întâlnit doar miercuri, se vede treaba că în weekend doarme şi el mai mult. Bună ziua, ce mai faceţi. Trei ţigări. 
Donşoara de la cofetărie mai iese la câte o ţigară şi probabil că se uită la mine, dar am pus în aplicare o tehnică japoneză, testată în multe ocazii şi de real succes, "dacă eu nu te văd, nici tu nu mă vezi". Nu m-am uitat la ea nici o clipă, şi mi-am păstrat zen-ul şi concentrarea pe picioarele porumbeilor, singurul lucru care mă interesează, singurul lucru pentru care accept să mă trezesc la criminala oră 4:45. 

O surpriză plăcută mi-a făcut-o Moş Chitic, un bătrân cu faţa mereu posomorâtă, care apare şi dispare ca o stafie din zonă, fără o vorbă, mereu cu mătura în mână. Probabil îngrijitor la ceva pe acolo. O dată, când mă irita că se uita de multă vreme la mine, i-am căutat privirea, am ridicat din umeri, şi a ridicat şi el din umeri şi mi-a întors spatele. Mi-am imaginat că are şi el ceva de comentat şi că s-ar bucura să nu mă mai vadă pe-acolo. 
Dar ieri, când am terminat toată găletuşa cu boabe mai repede decât aş fi vrut, când îmi mai rămăseseră doar nişte bucăţi de pâine mucegăită şi încă nu prinsesem nimic, a venit purtând pe braţe un ditamai cartonul pe care era o movilă de seminţe de mac şi susan, pe puţin un kilogram. Probabil măturase la covrigărie. Tot încruntat, a mormăit printre dinţi "unsălepunpastea?", mi-a lăsat cartonul în braţe şi a plecat, abia am apucat să-i zâmbesc şi să-i strig mersi din urmă. N-am folosit tot, am păstrat şi pentru azi, şi bine am făcut. Azi a venit iar, şi cum mai era cu mine şi omul cartierului, s-a mai înseninat la faţă şi a stat suficient cât să-i pot zice că mi-au fost boabele de mare folos, şi uite că încă mai am.

Revelaţia celor două zile a fost însă omul cartierului care, prima oară când m-a văzut, mi-a zis răstit că "asta nu e baltă cu peşte". A trecut pe lângă mine de fiecare dată. Ieri ni s-au întâlnit privirile şi mi-a zis "Sărumâna" din trecere, atât. Azi a venit exact când eram cu un porumbel prins în poală. I-am zis să vină să vadă ce le fac. M-a blagoslovit şi a tunat şi a fulgerat împotriva "lu' ăia de la farmacie, care le pune laţuri". O fi. Nu era încă 7 dimineaţa, dar deja mirosea a băutură şi avea chef de vorbă. Ca să-l mai temperez şi să-l fac să simtă că participă şi el, l-am rugat să ţină puţin porumbelul de labe, ca să pot să-i fac o poză mai ca lumea. I-am făcut vreo trei, dar, în mod ciudat, pe urmă nu le-am mai găsit în telefon. 
Când credeam c-am reuşit să mă descotorosesc de el, a apărut din nou, din bloc, cu o sticla de 2l de apă plată. "E nedesfăcută, ţi-o dau ţie!". Ce să mai zic? "Bogdaproste, chiar mi-era sete." "Că nu multă lume e aşa bună la suflet ca tine, şi păsările astea e şi ele sufletele cerului". 
"..." 
A plecat. 
Am sperat că nu se mai întoarce, dar nu, peste vreo 10 minute, când făceam o pauză fiindcă nu mai cobora nici un porumbel, a venit din nou şi s-a aşezat lângă mine, pe ţeava de gaze a blocului, să-mi ţină companie şi să fumeze o ţigară din ziare răsucite. Mi s-a făcut milă şi i-am dat pachetul meu, fără câteva ţigări pe care mi le-am păstrat. "Vai, nuu, nu trebuia!". "Lasă că eu am acasă, şi-aşa nu mai stau mult.". M-a întrebat cum mă cheamă şi n-am avut încotro, i-am spus. Andreea. "Ia uite coincidenţă! Pe mine Alexandru!!!". A vrut să-mi ofere o cafea. L-am refuzat politicos, pe motiv că tocmai mai băusem una acasă. "A, atunci nu-ţi iau azi, să nu ţi se facă rău de la inimă. Când mai vii? Miercuri? Bine, miercuri îţi ia băiatu' cafea, să ştii. Să nu bei de-acasă!". 
"..."
A plecat iar. Între timp a venit o dubiţă de aprovizionare la marketul din colţ. Alexandru îl cunoştea pe şofer, s-a dus la el şi au stat de vorbă. Eu mi-am văzut de porumbei. L-am prins şi pe al doilea. Peste o vreme, apare iar Alexandru. De data asta scoate o Eugenie din buzunar şi mi-o întinde. "Aşa, de la mine, că ai sufletul bun." "Zău, nu e nevoie, mănânc-o tu, eu am.". "Păi acum am şi eu! N-ai văzut c-a venit Argeşu'?" N-am mai întrebat ce era. Dubiţa de aprovizionare, presupun. O fi avut număr de Argeş, o să mă uit dacă mai vine. 
Mi-am mâncat Eugenia în metrou, în drum spre casă.


28 iun. 2015

Porumbelul-titirez (28.06.2015)

De bine ce-am scăpat azi de pescăruşi şi de porumbelul iadului (şi era cât pe ce să iau o bufniţă, dorinţa mea de multă vreme, numai că s-a dovedit a fi până la urmă vânturel şi am zis pas). 
Am preluat de la o colegă de voluntariat un porumbel pe care-l are de mai bine de un an, a avut la început paramixoviroză dar a rămas cu sechele, tot întoarce gâtul, şi nu e clar dacă mai poate zbura. Colega mea n-a încercat să-l testeze, l-a ţinut pur şi simplu din inerţie pe balcon, unde el doar se căţăra până sus pe nişte rafturi, dar n-a avut niciodată tentaţia să zboare, nu s-a agitat, nu i s-a izbit de geamuri etc. 
L-am luat să vedem ce-i de capul lui şi ce putem face cu el. 
Deocamdată, după o primă ieşire în curte, lucrurile nu stau bine. Are dorinţa de a ciuguli şi uneori şi reuşeşte (oricum, şi la colega mea se hrănea singur, e solid şi puternic), dar se sperie din orice şi, când se sperie, îşi întoarce capul groaznic, se târâie de-a-ndăratelea şi, dacă încearcă să-şi ia zborul, se dă peste cap şi se învârte ca un titirez, pe loc. Ceea ce-l sperie şi mai tare.


Am să încerc preţ de vreo două săptămâni să facem recuperare. Mă gândesc că, ţinut captiv, poate n-a mai încercat să zboare, după ce s-a vindecat de paramixoviroză, şi nu mai ştie că poate. Stând între patru pereţi şi nu într-un loc mai larg, nu l-o fi tentat să încerce. Sau poate că în creierul lui ceva nu mai funcţionează cum trebuie. Am să-i dau B-uri, alte vitamine şi ce mi-o mai recomanda veterinarul pentru stimularea sistemului nervos.
Dacă n-o să poată zbura, ca să fie cu neamul lui şi să-şi vadă de viaţă în libertate, nu ştiu ce calitate ar mai avea viaţa lui, mai ales că e şi sălbatic şi sperios, nu un porumbel care-ţi vine pe umăr şi te ciuguleşte de ureche. 
Trebuia lucrat cu el încă de când s-a întremat după boală, nu după un an şi câteva luni. N-am mari speranţe, dar să vedem.
==========

UPDATE, iulie 2015:  Starea lui nu s-a îmbunătăţit şi tot sălbatic a rămas, dar, în urma unui apel pe Facebook, am reuşit să-i găsim un cămin permanent, undeva pe lângă Vălenii de Munte, unde e acceptat de alţi porumbei într-o volieră. Suntem cu toţii mulţumiţi de cum au ieşit lucrurile :-)

16 iun. 2015

Împiedicaţii de la Inter - jurnal de voluntar (15.06.2015)

14 iunie. Am mers pentru prima oară la Împiedicaţii de la Inter, porumbeii cu picioarele mutilate şi încurcate în aţe, pe care ni i-a semnalat, printr-un email trimis Asociaţiei ROBI, o doamnă care i-a remarcat de ceva vreme şi a tot încercat singură să-i ajute dar n-a reuşit să prindă nici unul. Ne-am dat întâlnire acolo, dimineaţa la 6:30, ca să-i prindem încă flămânzi. Mi-am luat la mine minciog şi încă un fel de cerc cu plasă zburător, pe care l-am improvizat rapid în seara dinainte, după ce am aruncat la gunoi altă plasă mai mare improvizată cu încă o seară înainte, pe care am testat-o pe porumbeii mei din curte şi am văzut că nu era bună de nimic. 
Cum ne-am dus, aşa ne-am întors. 
Doamna, foarte amabilă şi locvace, a monologat cu mine pe tot parcursul celor două ore cât am stat acolo şi m-a ajutat, aruncându-le arpacaş, ca să mi-i adune în raza minciogului. Din nefericire minciogul li se părea foarte vizibil şi în mod special cei împiedicaţi se speriau de el, abia ciuguleau două boabe şi ţâşneau în zbor. 
Ne-a încurcat şi forfota de pe stradă. Deşi era duminică dimineaţa devreme, treceau maşini, unele se opreau să livreze pe la magazinele din jur, se opreau tot felul de băgători de seamă în cele mai nepotrivite momente... Foarte enervanţi, băgătorii ăştia de seamă. Un nene cam nespălat de-al zonei s-a şi răstit la mine, că "asta nu-i baltă cu peşte!"
- Poftim?
- Ăştia ie ai mei, nu ie aşa să vie oricine să-i prindă!
- (eu, reaua:) Şi dacă-s ai tăi, de ce i-ai lăsat să se chinuie aşa până acum?
A plecat bombănind. După 5 minute a trecut înapoi, mai liniştit, strângând zâmbitor la piept o sticlă mare de bere, probabil numai bună, de la frigider. 

Am uitat să-l menţionez pe cretinul care tot încerca să mă scuipe în cap de la un balcon, dar nici n-avea ţintă bună şi a şi rămas repede fără salivă. Sau poate când am zbierat în sus s-o fi prins că l-am depistat. 
===================

15 iunie. Am făcut un efort considerabil (ceasul pus să sune la 4:45) şi m-am dus şi azi, singură. M-am gândit că, dacă am norocul să prind vreun împiedicat, o să-mi fie greu să-l manevrez de una singură, dar prefer de departe liniştea. Probabil că, în sufletul meu, sunt pescar. 
Am adus o improvizaţie nouă, un fel de minciog dar mult mai puţin evident, făcut dintr-o plasă fină întinsă pe o ramă din sârmă groasă. Din păcate n-am reuşit nici de data asta să prind vreunul. La început au venit mai mulţi porumbei ca ieri, şi nici împiedicaţii nu mai erau atât de temători, mă plimbam uşurel pe lângă ei în timp ce mâncau şi nu-şi luau imediat zborul. Şi-l luau numai când eram la un pas să-i prind... 
N-am reuşit să stau prea mult pentru că mi s-a terminat prea repede provizia de grâu şi, în plus, am avut iar parte de încurcă-lume, din soiul cel mai rău. Aproape în acelaşi timp, s-au oprit să mă interogheze o Suspicioasă şi un Vigilent. Suspicioasa, încă salariată, însă cu viitor strălucit de tăntică. Mi-am pierdut cred că pe puţin zece minute încercând fără succes s-o conving că nu vreau să-i prind să-i vâr în ciorbă. M-a întrebat de cel puţin cinci ori, "Dar sunteţi sigură că nu vreţi să le faceţi rău?". I-am arătat postarea de pe facebook, i-am arătat poze pe telefon, i-am arătat porumbeii din jurul nostru, care mai de care cu ghearele mai mutilate, tot se uita la mine de parcă inventam.
- Dacă nu mă credeţi, staţi cu mine, prindem unul şi mă şi ajutaţi să-i scot aţele.
- A, nuu, că eu am condică de semnat.
Păi şi de ce nu mergeţi s-o semnaţi mai repede??
Până la urmă a lăsat-o mai moale, "ştiţi, în ziua de azi, sunt atâţia răuvoitori, sigur că te gândeşti la situaţii extreme, mai ales că porumbeii se şi mănâncă...", şi începeam s-o iert, când iar m-a lăsat mască:
- Auziţi, da' de ce nu puteţi să-i lăsaţi aşa?
- Cum, aşa? Împiedicaţi?
- Păi ce-are? Că văd că se descurcă.
Am întrebat-o dacă ei i-ar conveni să trăiască toată viaţa cu picioarele împiedicate. Sau hai, nu toată viaţa, doar vreo şapte ani. Mi-a adresat cea mai goală privire cu putinţă. Am reformulat: "Uite, dinţii. Dacă v-ar durea măseaua un an de zile, v-aţi simţi bine? Că nu muriţi de la o măsea, ba chiar puteţi să mergeţi şi la serviciu zi de zi." Aceeaşi privire goală.

Între timp, mă asasina şi Vigilentul. Locatar din blocul de deasupra,  pensionar din ăia care se pricep la toate, de la politică la murături, şi care zic "Dom'ne, ascultă-mă pă mine dom'ne, că io am lucrat treij dă ani la... (şi aici intră un nume de întreprindere sau cooperativă comunistă extrem de râvnită pe vremea aia, gen Comerţul Exterior, Crevedia sau Pionierul, iar ei aşteaptă să le pice interlocutorul pe spate)".
Mai întâi l-am văzut că făcea poze, dar mi s-a părut că face mai mult spre porumbei. S-a fâţâit un timp la oarece distanţă, pe urmă, când a văzut că deja mă sâcâia Suspicioasa, s-a umflat ca un cocoş şi s-a băgat şi el. Şi-a scos buletinul şi mi l-a fluturat în faţa ochilor. 
- Eu m-am legitimat, mă cheamă... [nu m-am obosit să reţin], aţi văzut, da? Da? Acuma vreau să vă legitimaţi şi dumneavoastră.
- Că altă treabă n-am!
- Deci, nu se poate! Eu m-am legitimat, da?
- V-am pus eu?
- Vă rog să nu vă prefaceţi că nu înţelegeţi şi să vă legitimaţi. Dacă nu...
- Sunteţi poliţist? A, nu? Atunci nu vă arăt nimic. Dar dacă ţineţi neapărat, puteţi să chemaţi şi un poliţist, şi poate aşa mă lăsaţi să-mi văd de treabă. 
Chipurile vânzătoarele de la cofetăria din colţ îl alertaseră că ieri am plecat cu "câţiva" porumbei în geantă, m-au văzut ele, şi azi încercam iar, iar el e un maaaaaaaaaare iubitor de păsări şi a mai fost şi vecin cu Valentin Ceauşescu şi nu permite o asemenea situaţie la blocul lui. 
Încercam să-i răspund şi mă întrerupea, încercam să-i explic frumos şi vorbea peste mine, iar asta mă scoate întotdeauna din sărite. Îmi venea să-i dau cu coada de la minciog peste picioare.
A lăsat-o mai moale când am început eu să mă răstesc la el, totuşi în registrul standard-civilizat, deşi tare mă mânca limba. A început să se strângă lume în jur, şi norocul meu c-au apărut şi alţi doi locatari, care mă mai văzuseră şi ieri. Toată lumea vocifera bineînţeles exact în locul unde s-ar fi adunat porumbeii să mănânce, iar ei s-au refugiat pe la ferestrele de la etajele de sus ale blocurilor. 
Până la urmă i-am dat Vigilentului o carte de vizită de la ROBI. Care îi ştie iel p-ăştia cu asociaţiile. 
Nu mai aveam nici chef, nici timp, nici destule boabe, aşa că mi-am strâns calabalâcul, dar n-am plecat până nu m-am dus întins şi peste vânzătoarele de la cofetărie. M-a durut undeva de clienţi şi m-am răstit şi acolo, cerând "să iasă în faţă ăla care a zis că m-a văzut că am plecat ieri cu porumbei de-aici!". Toată lumea încerca să-mi ocolească privirile, "Aa, nuu, nu am zis..." Fix atunci a intrat şi Vigilentul. Ghinionul lui, pentru că i-am cerut să mi-l arate cu degetul pe ăla care a spus. Ca la grădiniţă, dar ce să fac? Le-am zis altădată să vorbească despre ce cunosc şi am plecat, părându-mi rău că nu puteam să trântesc uşa.
Mai merg şi mâine, dacă reuşesc să mă trezesc. În seara asta, cât am scos porumbelul la aer, am meşterit o plasă mai mare cu greutăţi pe margine, poate reuşesc s-o arunc peste ei. Mi-am burduşit portofelul cu cărţi de vizită şi o să-mi pun şi tricoul cu sigla ROBI, mare pe spate, poate m-o lăsa lumea în pace.
===================

16 iunie. Sunt terminată de somn, iarăşi m-am trezit când se lumina. Şi iarăşi m-am dus degeaba. N-am ajuns bine că a ieşit din bloc Hrănitoarea, cu o sticlă de 5l de apă şi nişte pâini în mâini, şi m-a luat direct la trei păzeşte, încruntată şi şuierând printre buzele subţiri: "Dacă vă prind că luaţi vreun porumbel de aici, vă rup picioarele". N-am mai auzit ameninţarea asta de când eram copil şi dădeam cu mingea prin geamurile din cartier. Aveam tricou cu ROBI dar încă o jachetă pe deasupra, pentru că era răcoare. I-am arătat doar logo-ul mic de pe piept. 
- Sunt de la protecţia animalelor şi vreau să-i prind pe cei cu picioarele încurcate, să le descurc aţele. 
- Pe mine nu mă interesează cine sunteţi dumneavoastră, eu atâta vă zic, să nu vă prind că le faceţi ceva. Că eu îi hrănesc de ani de zile şi pe dumneavoastră nu v-am văzut vreodată să le daţi de mâncare.
- Pentru că n-aţi stat pe geam în ultimele trei zile!
- Auziţi, ia nu fiţi obraznică. Ce vorbiţi aşa?
- Pentru că m-am săturat să ne tot ia lumea în şuturi când încercăm să facem ceva bun.
- Ce bun? Că nicodată n-aţi venit să le daţi ceva de mâncare. Eu le dau de ani de zile.
- Păi când să vin, dacă de-abia am aflat de ei? Sâmbătă am aflat, duminică am venit. Staţi aici cu mine şi o să vedeţi ce vreau să le fac. 
- Da' nu mă interesează pe mine ce faceţi!
- De ce, nu vă pasă de ei? Nu vreţi să-i ajutaţi?
- Cum vă permiteţi să spuneţi că nu-i ajut, când le dau de mâncare? Pe ce ton vorbiţi, şi sunteţi de-o răutate să-l jigniţi pe om aşa. 
- Doamnă, tonul l-aţi dat dumneavoastră, şi, dacă vă simţiti jignită, gândiţi-vă că şi eu s-ar putea să mă simt la fel. Şi de ce nu vreţi să faceţi mai mult, de ce vi se pare că e destul să le daţi de mâncare? Nu vreţi să nu mai sufere?
- Pentru că asta e atribuţia mea, să le dau de mâncare. Fiecare avem atribuţiile noastre, şi cu asta basta. 
- Nu zău. 
- Deci cu aşa o răutate în suflet în nici un caz nu sunteţi iubitor de animale. Faceţi ce vreţi, pe mine nu mă interesează cine sunteţi. 
- Doamnă, răutatea asta am acumulat-o în cei şase ani de voluntariat. M-au ajutat mult oamenii din jur. 
Pe urmă a plecat, s-a întors, iar a plecat, iar s-a întors, tot aruncându-mi priviri de Meduză, pe care mă făceam că le ignor, butonând pe telefon. La sfârşit de tot şi-a scos capul şi pe un geam de la etajul blocului şi m-a apostrofat şi de acolo. Nu se putea să n-aibă şi ea ferestrele tot încoace...
Puţin mai târziu a apărut, în trecere, şi doamna locvace care ne-a semnalat cazul şi, două clipe mai târziu, Suspicioasa de ieri. Le-am făcut cunoştinţă, pe doamnă am pus-o la curent cu "da' de ce nu-i lăsaţi aşa, ce-are?" şi a fost suficient: i-am lăsat-o pe Suspicioasă în grijă şi, în mai puţin de 5 minute, pentru că se grăbea, i-a făcut istoricul celor 30 şi mai bine de zile de când a văzut prima oară porumbeii şi anamneza fiecăruia. Ah, sweet revenge :-D
Din câţi se perindă pe acolo, doar doi sunt ok, Fata de la Mini Market care mai iese să dea cu mătura şi mă tot întreabă daccă am mai prins ceva, şi pe urmă îmi spune că ea nu crede c-o să reuşesc, "dar mai încercaţi dacă vreţi", ea personal n-are nimic împotrivă să încerc să ajut porumbeii, şi Blajinul - mătăhălos, negricios, murdar, ponosit şi un pic sărac cu duhul, care chiar a încercat şi el să-i prindă, o dată, cu ajutor, a şi reuşit, şi e probabil singurul din zonă căruia îi pasă. El ştie cum s-au chinuit şi cei care nu mai sunt. Cere tain de fiecare dată, ţigări. În schimbul prieteniei, şi uite, ieri a pus o vorbă bună pentru mine pe lângă Vigilent. Se pare că a avut succes, pentru că de azi taxa a crescut: "N-aveţi să-mi daţi mai multe?"
 
Va urma...

Am uitat ceva: Am stat şi m-am gândit, oamenii ăştia au dreptate, sunt prea obraznică şi rea. Promit că am să mă controlez şi, în următoarele două zile, am să fiu zen, lapte şi miere. Păcat că am nişte treburi şi la porumbei mai ajung abia răspoimâine...

==============
UPDATE, 28.06.2015 - continuarea peripeţiilor aici.


15 iun. 2015

Pericol mare pentru porumbei! (14.06.2015)

Preluat de pe pagina de Facebook a Asociaţiei ROBI:

Fără să vreţi, puteţi face un mare rău porumbeilor! 

CITIŢI !!!

www.4animals.ro
contact: asociatia.robi@gmail.com
Dragi prieteni, aveţi MARE grijă cum gestionaţi, depozitaţi sau aruncaţi materiale textile, sfori, saci de rafie etc, orice se poate destrăma, în timp, în fire subţiri! Porumbeii şi alte păsări îşi pot încurca picioarele în ele şi-i aşteaptă o viaţă de chin şi uneori o moarte lentă!

Ni s-a semnalat foarte recent cazul unui stol de porumbei de pe lângă Piaţa Universităţii, unde multe exemplare au picioarele mutilate, cu fire ca de aţă intrate în carne, gheare lipsă, sau ambele picioare încurcate, legate unul de celălalt.

Ne-am deplasat la faţa locului şi într-adevăr, aşa erau. Oamenii din zonă ne-au spus că au fost şi câţiva porumbei care nu-şi mai puteau folosi picioarele deloc, încâlcite, iar când stăteau pe pământ se sprijineau în aripi. Aceia abia ajungeau la mâncare, pe vasul cu apă nu se puteau căţăra, şi în cele din urmă, dar după săptămâni de suferinţă, au şi dispărut. Mai mult ca sigur că n-au supravieţuit.

Am încercat, însă deocamdată n-am reuşit să prindem nici măcar unul, cu minciog sau un alt fel de plasă fină, pentru că la cea mai mică mişcare îşi iau zborul. Ne vom gândi la alte soluţii practice, pentru că nu-i putem lăsa aşa.

Între timp, vă rugăm:
1. uitaţi-vă în jurul dumneavoastră, prin curţi, poduri etc unde au acces păsările, gândiţi-vă dacă aveţi astfel de materiale şi stocaţi-le în aşa fel încât să nu se încurce păsările în ele.
2. dacă staţi în zona (dar nu foarte restrânsă) a Pieţii Universităţii - Inter - Magheru, încercaţi să identificaţi, tot prin curţi, poduri etc, care ar putea fi cauza tuturor acestor încâlceli, pentru a o elimina.
3. fiţi mai atenţi ca de obicei la păsările din jur şi, dacă mai întâlniţi asemenea cazuri, scrieţi-ne pe adresa asociatia.robi@gmail.com
4. nu în ultimul rând, DISTRIBUIŢI acest album, ca să poată afla cât mai multă lume.
Mulţumim!



































CITIŢI ŞI: 
http://andreea-robi.blogspot.ro/2015/06/impiedicatii-de-la-inter-jurnal-de.html 
http://andreea-robi.blogspot.ro/2015/06/impiedicatii-de-la-inter-jurnal-de_29.html

Sushi, Sashimi si Surimi (03.06.2015)

Scriam pe Facebook, pe 12 iunie:

Sushi a venit primul, pe 3 iunie. I-am auzit pe pescăruşii de pe casa vecinilor făcând scandal mare, de parcă se întâmplase ceva. M-am urcat în pod, să văd despre ce era vorba: Sushi alunecase din cuib, în jos pe ţigle, şi ajunsese aproape de margine. Am sperat că o să reuşească cumva să ajungă din nou în cuib. Aveam nişte treabă şi am plecat de acasă, iar între timp el a căzut. L-au găsit vecinii mei în curte şi, cum li se părea fioros, l-au păzit să nu-l mănănce pisicile până m-am întors eu. Mi-am pus nişte mănuşi, l-am înhăţat şi l-am pus la adăpost. Nu se putea ţine pe un picior, lovit probabil în cădere.
Sashimi a venit al doilea, a doua zi. Iarăşi eram pe drumuri când m-a sunat mama, calmă: "Vezi că ţi-am mai pus unul acolo." Ah. "Unul", ce? Că tot "unul" era şi pisoiul sugar, în coşuleţul lui. Până să apuc s-o întreb, m-a lămurit ea, sec: "Când vii acasă să-i înveţi să zboare" şi a închis telefonul.
Ca şi mine cu o zi în urmă, auzise agitaţia păsărilor şi s-a dus să vadă. Femeie mai pragmatică, nu s-a gândit că pescăruşul e fioros, să stea deoparte, ca vecinii. A luat ce-a găsit la îndemână, o paporniţă de piaţă, i-a pus-o în cap, l-a luat pe după umeri şi l-a dus în cuşcă lângă celălalt. 


La început mi s-au părut destul de impresionante ciocurile lor. Când mă vedeau, le căscau largi şi clempăneau. Pe urmă m-am prins, nu era ca să mă pună pe fugă, ci pentru că cereau de mâncare. Încă unii care au decis că-s mama lor... 
Întâi i-am hrănit într-un stil foarte japonez, cu beţişoarele, dar s-au obişnuit foarte repede să mănânce singuri, din castron:


Surimi, al treilea, încă nu s-a hotărât dacă să cadă şi el sau nu de pe acoperiş. A alunecat deja de două ori. Prima dată a stat la buza streşinii aproape 24 de ore, chiar şi pe furtună, dar a reuşit cumva să se caţere înapoi în cuib. L-a ajutat mult unul dintre părinţi, tot stând pe aproape şi croncănindu-i cu multă răbdare şi tact pedagogic. A petrecut o zi fericită în cuib, după care a alunecat iar. Şi iar l-a prins ploaia. Iar acum, noaptea.
Iar eu stau cu urechile ciulite şi cu minciogul, transportorul, mănuşile şi lanterna pregătite la uşă, la îndemână. Dacă s-or agita iar pescăruşii, sar în papuci şi mă duc prompt la faţa locului.
Va urma :-)
===========

UPDATE, 28.06.2015

Sushi si Sashimi au fost eliberaţi, dupa 26 şi 25 de zile de când au căzut din cuib. La sfatul cuiva, i-am dus la Insula Raţelor, pe IOR. Au sărit imediat în apă şi s-au apucat să se bălăcească (video 1). Tot imediat, i-a depistat o hapsână de lebădă, s-a înfoiat de s-a făcut dublă şi s-a dus glonţ să-i alunge (video 2). Ăştia micii s-au descurcat, au zburătăcit mai încolo. După vreo două minute lebăda s-a dus iar după ei, şi ei s-au ridicat în zbor frumos şi lung (video 3). Cred că lebăda era frustrată fiindcă pe lac erau şi exemplare mai mari ca ea, impostoarele de hidrobiciclete deghizate în lebede :-)
video 1: https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153128188026137/
video 2: https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153128204096137/
video 3: https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153128205876137/

Surimi, fratele lor, pană la urmă n-a mai căzut de pe acoperiş. Acum e în stare să zboare pe distanţe scurte şi de câteva zile îşi tot schimbă locul de pe un acoperiş pe altul, atent supravegheat de mama lui.

Filmuleţe cu Sushi şi Sashimi din perioada şederii lor la mine:
https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153073895041137/?type=3&theater
https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153073895041137/?type=3&theater
https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153078142581137/?type=3&theater
https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153095863691137/?type=3&theater
https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153098867116137/?type=3&theater
https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153106388361137/?type=3&theater
https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153113523626137/?type=3&theater
https://www.facebook.com/andreea.sion/videos/vb.756381136/10153122192416137/?type=3&theater


UPDATE, 30.06.2015 - Surimi a venit în vizită: http://andreea-robi.blogspot.ro/2015/06/vizita-lui-surimi-30062015.html

Puişorul Iadului (23.05.2015)

Nume alternativ, the Baby Pigeon from Hell :-))
Veneam acasă şi mă aştepta la colţul străzii, încă blond şi cu caş la gură. M-a recunoscut de mamă de la prima şarjă de terci de boabe râşnite administrată direct pe gât, cu seringa specială pentru porumbei, şi de atunci nici că m-a mai lăsat. 


N-am mai văzut atâta încrâncenare. De a doua zi mânca singur terci dintr-o farfurioară făcută dintr-un fund de sticlă mică de plastic. Înfuleca cât şapte, şi totul într-o agitaţie fantastică cu piuituri asurzitoare şi fâlfâit de aripi. Trebuia să-l smulg de pe farfurioară, pentru că singur nu se oprea. În prima săptămână mi-a fost frică să nu-i pleznească guşa şi să moară de cât mânca. Când reuşeam să-l opresc, parcă avea două ugere la baza gâtului.


Pe el îl ţin în pod, lângă uşa de la apartamentul meu. Din a treia zi a învăţat zgomotele casei şi, de cum mă auzea că bag cheia în yala de jos de la intrare, începea să piuie, două etaje mai sus şi după o uşă închisă. Între timp a mai crescut şi nu-i mai ajunge cuşca. Plăcerea lui cea mai mare e să evadeze, şi-l mai las să se plimbe, în camera lui din pod. De cele mai multe ori ajunge să-mi dea ochelarii jos sau mi se urcă pe creştet. Deja zburătăceşte bine, şi nu l-a învăţat nimeni.
De vreo două zile avem şi program de ieşit în curte, unde ne place foaaaarte mult. De fiecare dată mituiesc cu bobiţe de grâu şi câţiva dintre porumbeii din cireş, ca să coboare să-i ţină companie. Îi urmăreşte ca un pui de căţel, vrând probabil să intre în contact cu ei, dar ei se sperie de agitaţia lui şi-l alungă mai încolo cu mârâieli. Mârâieli adevărate! Scot nişte sunete surde din gât, altele decât uguitul, cum nu i-am mai auzit în alte situaţii.



==============
UPDATE, 28.06.2015
Puişorul iadului s-a făcut mare şi s-a mai cuminţit, ba chiar s-a potolit atât de mult la mâncare încât intrasem la idei că nu mai are apetit! I-au crescut pene frumoase pe sub aripi, a învăţat să ciugulească şi să zburătăcească. De o vreme l-am scos zilnic afară, câte o oră, să socializeze cu alţi porumbei, mituiţi cu arpacaş, şi să se înveţe cu libertatea. Era haios cum se învârtea la început în zbor, ca o spirală, în sus şi-n jos. Plăcerea lui era să-mi aterizeze pe cap. Porumbeii cei mari se uitau la el de pe o muche de acoperiş, absolut contrariaţi. Iar când coborau şi ei, ăsta micu' nu le dădea pace, se ţinea după ei, frământându-şi umerii, şi încerca să-i ciugulească de coadă şi de cioc. 

 

Astăzi după-amiaza, după ce i-am eliberat pe pescăruşi, l-am scos şi pe el afară. A zburărăcit ce-a zburătăcit şi brusc s-a înălţat deasupra curţii, s-a oprit puţin în vârful oţetarului şi, văzând de acolo cale liberă în orice direcţie, a întins-o spre o curte părăsită, două case mai încolo. Problema e că pe acolo au traseu şi toate pisicile din cartier, le văd de la geam ziua cum dorm tolănite la soare. 
Am mai stat prin curte, dar nu s-a mai întors. M-a luat prin surprindere plecarea lui, mă aşteptam să mai stea câteva zile, măcar până eram sigură că ştie să-şi găsească singur de mâncare. În curte, când toţi ceilalţi ciuguleau grâu, el ciugulea de pe jos toate gunoaiele şi tocmai grâul îl scuipa, în loc să-l înghită. 
Acum, seara, mă miră că nu-l mai aud foindu-se şi piuind în cuşca lui, în pod, iar undeva în fundul minţii mi-a rămas gândul "să nu uit să-i dau şi lui de mâncare". 
Cum i-o fi norocul. Mă întreb dac-o să mai vină pe la mine şi dacă am să-l recunosc. 



Vara zburătoarelor (05-08.2015)

Nu ştiu ce se întâmplă, dar parcă niciodată nu mi-au ieşit în cale atâtea păsări ca acum (şi vara e de-abia la început), şi atâtea în acelaşi timp.

- doi porumbei bătuţi crunt de o cioară din cartier, pe unul chiar am văzut eu cum îl ţinea cu ghearele de spate şi-i trăgea ciocuri în cap, întâi în aer şi pe urmă pe pământ, până să apuc să cobor şi s-o gonesc. Primul, încă puiandru, a avut incredibil de multe fracturi (ambele aripi, cap, gât, stern şi guşa spartă pe dinăuntru) şi tot nu-şi mai dădea sufletul, săracul. Fiind irecuperabil, l-am dus la cabinet şi a fost eutanasiat. Al doilea, mai măricel, bătut şi el rău, n-a avut nimic vizibil, dar nu mai răspundea la nici un stimul şi nu mai avea nici măcar reflexul de înghiţire, se îneca când încercam să-i dau apă. L-am dus şi pe el la vet, s-a ajuns la concluzia că nu-şi mai revine şi a fost şi el eutanasiat.

- un pui de vrabie, foarte mic şi golaş, primit de la nişte vecini. Căzuse din cuib. L-am preluat hipotermic, l-am încălzit, dar n-a rezistat până seara. Nu ştiu dacă m-aş fi descurcat cu el, să-i găsesc hrana potrivită. Începusem să mă informez pe net, însă dacă el s-a stins, am lăsat-o baltă.



- câteva zile mai târziu, Puişorul Iadului. Porumbel corcit cu piranha. Am crescut de mici câţiva porumbei la viaţa mea, dar aşa ceva n-am mai văzut. El are postarea lui separată, a meritat o pagină specială.
 
- Sushi, Sashimi şi Surimi. Au şi ei pagină separată.

- La fel şi Împiedicaţii de la Inter.

- Când am scăpat de pescăruşi şi de puiul de porumbel, am primit porumbelul-titirez.

- Alt Împiedicat, la mine-n curte. 

- Pe urmă încă doi pui de porumbel

Grasa (28.05.2015)

De fapt, încă n-are nume, dar îi zicem noi aşa ca să râdem de ea.
Am primit-o de la o fostă studentă. Una din multele ei pisici de la bloc, una care nu s-a lăsat prinsă cu capcana şi sterilizată, nu e mamă bună, face pui, îi scoate din bârlog şi-i lasă pe unde apucă. Asta mică a fost norocoasă că a găsit-o cineva la timp. Şi că la mine se apropie vacanţa, nu mai sunt plecată zilnic de dimineaţa până seara şi reuşesc s-o hrănesc la 3-4 ore. 


Dunguţe şi Nasolina cea mică imediat au luat-o în grijă şi n-au lăsat-o să simtă că e singură, fără fraţi şi fără mama ei. E cuminte foc şi creşte repede.




Nasolina (09.05.2015)

Eu încă nu i-am pus nume, nu ştiu de ce mi-e atât de greu să găsesc nume potrivite pentru pisici. "Nasolina" i-a spus o cunoştinţă care s-a îndrăgostit de năsucul ei. 
Mi-a adus-o într-o dimineaţă o colegă de voluntariat, care a venit să mă ia cu maşina la adăpost. A găsit-o pe stradă, într-o baltă. 
Mai întâi i-am dat să mănânce, ca să-i închid gura, pe urmă am şters-o puţin de noroi, am cazat-o cu prosopel şi ursuleţ, am lăsat-o închisă în baie, pentru că n-o puteam lăsa singură cu pisicile casei, nesupravegheate, şi am plecat la adăpost. 
La întoarcere i-am făcut o inevitabilă baie. Apa a ieşit neagră, bineînţeles, iar asta mică a fost cât se poate de nefericită să descopere că apa e udă. Noroc că un castronel plin cu pliculeţ pentru juniori a făcut-o să uite repede de necazuri. 


Câteva zile mai târziu, bine instalată în culcuşul ei şi cu o pasiune pentru Mama Girafă :-)




Negruţul opărit (11.01.2015)

Negruţul opărit, dragul meu drag, a fost în sfârşit adoptat. În stilul cu care ne-a obişnuit, ne-a trimis o scrisoare de la casa lui, la câteva zile de la adopţie:

Bucuresti, 18 ianuarie 2015 Dragilor, 
Să ştiţi că eu sunt bine, voios şi sănătos. Minunea s-a întâmplat: după mai bine de 9 luni petrecute la Fata mea, despre care v-am povestit mai jos, am ajuns şi eu la căsuţa mea, acum o săptămână!
Noua mea familie se compune din doi Oameni care mă iubesc, apoi o pisicuţă şi încă un motan, cu care mă împac foarte bine, şi un Pui de Om pe care - aşa am stabilit cu tovarăşii mei - o să ne străduim să-l învăţăm să miaune. E şi el destul de cuminţel şi ştie să ne mângâie frumos.
Aşa că toate sunt bune. Când am plecat, Fata mea mi-a spus că, dacă n-o să-mi fie bine, mă ia înapoi şi nu mă mai dă nimănui, dar n-o să fie cazul. Îmi place noua mea familie şi mă simt bine în blăniţa mea.
Vă mai scriu când mai am răgaz,
Toate bune,
Negruţ





 https://www.facebook.com/media/set/?set=a.722485184489830.1073742282.376586535746365