Capi de la Capidava (03.10.2015)

Pe Capi mi-a adus-o mama, de la şantierul arheologic de la Capidava, undeva pe nişte coclauri pe malul Dunării, unde şi-a petrecut toată vara muncind şi îngrijind o haită de câini, pentru că deh, dintre zecile de oameni de acolo, doar ei i-a păsat. 

Într-o zi, a venit un om din sat şi a deşertat mai la marginea sitului un sac cu pisoi. Au fost mai mulţi dar au dispărut, şi mă tem că numai bine nu le-a fost, cu atâţia câini în jur. Pe Capi a găsit-o mama într-o seară, cocoţată într-un copac şi lătrată de câini. A dat-o jos, a dus-o în camera ei, i-a făcut litieră dintr-o cutie şi a ţinut-o vreo două săptămâni, până a avut drum la Bucureşti. În cele două săptămâni, Capi a fost foarte cuminte şi recunoscătoare. 

La mine, cu companie pisiciească pe măsura ei, parcă n-a mai fost chiar atât de cuminte, dar frumoasă şi dulce foc tot mi s-a părut. Era vorbăreaţă şi mereu se ridica în două picioruşe ca să fie mai înaltă şi să ajung s-o mângâi pe cap :-)

La sfârşitul anului a fost adoptată. Are un frăţior motan cu care se împacă bine. În rest, a mai făcut prostioare, dar nu într-atât încât să-mi fie returnată...