Operaţiunea Rabla (30.09.2015)

Trei pisoi care trăiau într-o maşină părăsită, cu geamurile lipsă, la marginea unui drum îngust şi foarte circulat din spatele Pieţei Crângaşi. Ne-a sunat să ne spună despre ei o doamnă care i-a descoperit, în munca ei de teren. Maşina, o rablă, avea un aviz lipit pe ea care anunţa că a doua zi  urma să fie ridicată şi dusă la fier vechi. 

N-a mai contat că aveam alte treburi sau destule pisici în casă. Am luat un transportor şi mâncare bună şi m-am dus să-i caut. Erau în maşină, stăteau şi dormeau cuminţi la soare, între tetierele din spate şi lunetă. Aveau acolo şi o farfurioară cu mâncare, iar prin jur se mai vedeau pliculeţe goale aruncate, semn că avea cineva grijă de ei. 

De emoţie şi teamă să nu ţâşnească direct în stradă, pentru că nu ştiam dacă sunt blânzi sau nu, nici n-am mai apucat să le fac poză, aşa cum erau. Am deschis un pliculeţ cu mâncare umedă mai spre mijlocul maşinii, unde-mi convenea mie mai mult, şi i-am invitat. Unul a venit repede şi l-am luat uşurel de ceafă şi l-am băgat repede în transportor. A fost cuminte, nu s-a zmucit. A venit şi al doilea şi l-am băgat şi pe el uşor în transportor, fără să-mi evadeze primul. Al treilea era mai circumspect, dar i-am mieunat dulce ca mama pisa şi l-am păcălit şi pe el. L-am pus lângă ceilalţi doi fără probleme şi fără să-i scap pe afară. Am mai stat două minute să nu-mi mai tremure genunchii, am dat câte pliculeţe mei aveam la mine unui căţel care asistase la operaţiune, şi saliva cuminte la picioarele mele, am scris pe o foaie de hârtie că Asociaţia ROBI a preluat pisoii, iar pentru detalii putem fi găsiţi la numărul..., am lăsat hârtia în maşină şi am plecat acasă. 

Trei frumuseţi grăsunele, o fetiţă şi doi băieţi. Agnes, Bentley şi Collin.

Au fost adoptaţi FOARTE repede. 

   Despre Agnes am auzit numai laude. 

   Collin mi-a fost returnat după câteva luni, pentru că era o fiară, cică sărea pe adoptatoare şi o muşca fără motiv. De fapt, stătea multe ore pe zi singur şi se plictisea crunt (ăsta fiind şi motivul pentru care am ezitat iniţial să i-l dau, dar nici nu-l puteam ţine mai mult, şi până la urmă am preferat să mă conving c-o să fie bine. Dar n-a fost.) Odată ajuns la mine, cu companie pisicească, a mai avut foarte mici şi rare tentative de a muşca fără motiv, şi asta doar vreo două zile, pe urmă s-a potolit. I-a trecut şi hiperactivitatea şi a devenit un motănel alintat, cu care te puteai înţelege foarte bine, dacă aveai grijă să interacţionezi cu el atunci când avea şi el chef. Şi uite-aşa s-a dat Collin de tei ori peste cap şi a redevenit adoptabil. 

   Bentley a trecut şi el pe la mine vreo săptămână, tot după vreo câteva luni, pentru că nici pe el nu-l mai suporta adoptatoarea. De fapt mama băiatului care l-a adoptat de la mine, o femeie iubitoare de animale dar super-isterică pe care, dacă o cunoşteam la momentul adopţiei, sigur refuzam din start să-i dau pisicul. După zile întregi în care m-au pisat mărunt la telefon, ea sau soţul sau băiatul, împinşi de ea din spate, după promisiuni că n-au să mai sâcâie pisicul cu prea multă atenţie şi spălat la fund după fiecare mers la litieră şi multe altele, după lacrimi şi istericale şi alte promisiuni că acum a învăţat cum trebuie să interacţioneze cu el, am hotărât să-i dau pisicul înapoi, fiind aproape convinsă că iar o să clacheze şi iar am să mă trezesc că mi-l aduce cu arme şi bagaje. Dar uite că au mai trecut câteva luni de atunci şi încă nu mi l-a adus.