Simple Life (2.02.2010)

Inca n-am apucat sa scriu despre asa-numitul adapost pentru caini de la Glina... urmeaza s-o fac atunci cand voi avea timp. Deocamdata, imaginati-va doar un loc in camp deschis, efectiv in the middle of nowhere, unde cateii, multi, stau cate 2-3-4, in tarcuri destul de spatioase, ingradite cu plasa de Buzau, inalta. Fiecare are cusca lui, acum, iarna, cu paie inauntru si  "usa" din  carpa groasa. Fiecare are castronul lui pentru mancare, in cusca respectiva, iar galeata cu apa, la comun, este afara. In perioada asta e zapada multa si frig. Sunt zile in care ti se lipesc degetele de metal, iar apa ingheata bocna in galeti.

Actul I. Preambul.

Am plecat spre Glina trei colege, M, D si cu mine, curate, calcate si parfumate, ca deh, urma sa vina televiziunea!!! Asociatia ROBI fusese contactata pentru o emisiune, in care, din cate am inteles noi, copii defavorizati fac voluntariat in diverse locuri si astfel dau dovada de bogatie sufleteasca, sau asa ceva. Am fost de acord sa vina sa ne viziteze la Glina si ne-am dat intalnire acolo. Intre noi, am comentat totusi ca tema emisiunii e cam stupida, mai bine i-ar lua pe copiii de bani gata sa-i puna la treaba, sa vada si ei cum e o realitate de care ei n-au habar. 

Actul II. Intalnirea.
Ajungem noi, ajung si ei. Noi razbim cu Dacia prin zapada pana aproape de tarcuri, ei nu se incumeta si parcheaza hat departe, pe drumul cat de cat batut, asa ca D si cu mine ne intoarcem, pe jos prin zapada, sa-i intampinam. Din masina lor ies doi tipi si o tipa, tinerei, echipa tehnica a postului de televiziune. Asteptand "copiii", ma uit sa vad cine si cati mai sunt inauntru, dar prin geamurile fumurii nu vad mai nimic. Mi se pare totusi ca vad sclipind doua perechi de ochelari de soare imensi. ???. Singurul gand care-mi trece prin minte e unul stupid, recunosc: or fi copii mai... bronzati, ca pe astia ii vad in general umbland cu ochelari de soare cand nu-i nevoie! Ash. Se deschide portiera si de data asta mi se taie picioarele: Isi fac aparitia doua ... domnisoare, sa le numesc asa, ca trase la indigo, imbracate dupa ultimul tipic: amandoua cu trei capete mai inalte ca mine, parfumate la greu, brunete vopsite si cu pletele intiiiiiiinse bine de tot, cu fetzele crocante de la solar, fardate gros si temeinic, cu o tona de ruj roz pe buze de s-ar fi vazut si noaptea, unghii aplicate, ochelari de soare cat niste farfurioare, gecutza neagra stramta pana la buric, pantaloni tot negri foaaaaaaaaaarte mulati pe poponetze, cizme inalte din piele cu toc imens si bineinteles nelipsita gentuta Louis Vuitton!!! 

Gasp!!!
Ma lupt din rasputeri sa-mi pastrez look-ul profesional. D, langa mine, si ea cu ochii mari cat cepele. Nu ma pot abtine si-i soptesc printre dinti ca fatucile astea nu pot fi decat varianta romaneasca a lui Paris si Nicole in Simple Life. 

Imi golesc mintea de orice gand, le urez bun-venit domnisoarelor si le rog sa se echipeze, ca avem treaba.
Domnisoarele ma privesc, senin, cu mintile evident netulburate nici de cel mai firav proces cognitiv. 

- Cum adica sa ne echipam? 

- Pai sa va schimbati, nu v-ati adus haine de schimb? 

- Nu.
- De ceee??? ii intreb pe cei din echipa tehnica. Noi le spuseseram exact la ce sa se astepte, ca sa fie imbracati corespunzator.
Ei bine, NU li se zisese "copiilor" unde vin, trebuia sa fie o surpriza. Domnisoarele deja bateau din picioare si se vaitau de frig.
- Pai, dragelor, aici se vine echipat, uite-asa! le zic, aratandu-le hainele mele: un fash de tavaleala, deja mozolit de cateii care ne intampinasera bucurosi, sub care aveam canadiana cea mai groasa din garderoba, pulovarul cel mai gros si, dedesubt, doua tricouri cu maneca lunga; pantaloni de fash, tot de tavaleala, tot agatati si carpiti de N ori, peste blugi peste hamletii de Glina; caciula bineinteles, manusi groase si cizme de cauciuc antiderapante cu foarte multe perechi de sosete groase inauntru.
Ele, uimite la culme:
- Pai si noi de unde sa ne cumparam asa ceva? Ce e asta, costum de schi?
In gandul meu, de la second hand, haina si pantalonii de fash au fost doi lei bucata, dar mi-e rusine sa va zic...

Simt ca pleznesc daca nu comentez cu cineva, asa ca o las pe D cu trupa vesela - le mai era si frica de caini :-D - si dau fuga la M, langa tarcuri, s-o pun la curent. M tragea cu ochiul de dupa Dacia noastra si cred ca si ea abia astepta noutatile :-D
Aveam doua variante, fie sa ne enervam la culme de bataia asta de joc, fie sa radem de sa ne stricam de domnisoare si de ce le asteapta. Am ales ultima varianta si ne-am spus ca era ziua noastra :-D

D mi-a spus ca, dupa ce am plecat eu, a asistat la urmatorul dialog intre tipul cu camera de filmat si una dintre domnisoare:
Cameramanul: Ai grija sa nu-ti zgarii cizmele!
Domnisoara: Lasa draga, dau un telefon si in doua ore imi vin altele acasa!

Actul III. Tinerele sperante in actiune.
Am asteptat dupa ei o groaza, pentru ca nu le mergea nu stiu ce aparatura, cred ca microfonul de buzunar. In cele din urma au fost gata. Ca sa iasa filmarea "bine", eu si D (pentru ca M facuse ce facuse si disparuse in peisaj) ne-am intors la Dacie si ne-am facut ca le asteptam acolo, iar domnisoarele au venit singurele (bineinteles cu echipa la cativa pasi in urma, cu aparatul de filmat si batul cu microfon intins spre ele). Abia mergeau, pas cu pas, prin zapada, si tot isterizandu-se de cateii care sareau in jurul lor si dadeau din coada. Le-am explicat in doua vorbe ce trebuie facut (hranit cateii, pus apa, curatat un pic, socializat un pic), ele puneau intrebari senine si puerile, noi raspundeam rabdatoare.
Una dintre domnisoare a gasit solutia sa scape de geanta Louis Vuitton (pe care n-o putuse lasa la masina lor, cum i-am sugerat de la bun inceput, pentru ca vezdoamne se filmase deja cu ea, si nu putea sa apara in alt cadru, brusc, fara ea). Dreapta si sigura pe ea, domnisoara face un pas in fata camerei de filmat si rosteste apasat:
- Stiti ce? Eu de geanta aceasta cred ca nu voi mai avea nevoie. Pot s-o las undeva?
- Desigur, ii raspundem, si-i deschidem portbagajul Daciei, cu buchetul lui de arome de la toti cateii si sacii cu mancare trecuti pe-acolo de-a lungul timpului :-D

Buun. Ne impartim in doua echipe, D cu una dintre domnisoare, eu cu cealalta. Scotocesc la noi in masina si-i gasesc domnisoarei mele si o pereche de manusi, probabil inmiresmate si ele. Luam fiecare echipa cate un sac de boabe si un bidon cu apa. Haideti sa hranim cateii. Intra D cu domnisoara alocata ei in primul tarc. Aparatul de filmat gramada pe ele. D foarte calma si cu tact, domnisoara ca picata de pe alta lume. D ii arata ce are de facut, domnisoara nu pricepe si e preocupata mai mult sa se tina pe picioare si sa n-o atinga doamne fereste cateii. Dureaza o mie de ani pana reusesc sa le dea de mancare cateilor si ies de acolo. In sfarsit e si randul meu. Eu, sincera sa fiu, deja imi pierdusem rabdarea si abia ma stapaneam sa nu le reped pe domnisoare...
O iau pe-a mea la instruit: Uite, asta e tarcul, vezi, il deschidem asa, ne uitam sa nu iasa cateii, luam boabele si apa, da, apa, aia pe care o tii tu in mana, da o iei, nu, nu o lasi, o IEI cu tine, lasa c-o iau tot eu, asa, deci intraaam, intra si tu, nu, daca stai afara inseamna ca n-ai intrat, si uite, le punem boabele in cotete ca sa nu le ninga si sa nu inghete.
- Cum le punem in cotete?
- Asa bine!
- Nu inteleg, le aruncam asa inauntru?
- NU!!! Scoatem castroanele, le umplem si le punem inauntru, nu in mijloc ci intr-o parte, ca sa aiba loc si cateii sa se culce. Hai.
Nici o miscare. Bine, iti arat eu la primul cotet. Ma aplec, dau la o parte carpa de la usa, scot castronul, pun boabe din sac cu mainile caus, iau castronul si-l pun inapoi in cotet. Hai, draga mea, e randul tau acum.
- Pai nu cred ca pot aaaoleu cum sa le scot eu si vaaaai ma manaca cainii va rog frumos sa nu ma muste!!!
(Paranteza, am apreciat ca-mi vorbeau cu dumneavoastra, si paranteza doi, domnisoara a avut ghinionul sa nimerim la prietenul nostru Rex Ranjitul, care saracul, cand se bucura ranjeste, cum zambim noi, si-si arata coltzii, dar e total inofesnsiv :-))
- Bine, hai ca pun tot eu boabele, dar ajuta-ma tu si pune-le apa.
Domnisoara, cu bidonul in mana, si uitandu-se de jur imprejur la orizont, de parca cauta avioane:
- Unde sa le pun apa?
- Aici, draga, uite jos galeata!!! Pune de trei degete.
- Cum?
- Pune-le un pic.
- Cat?
- Trei degete.
- ???
- Stii ce? Am gresit. Lasa ca le pun eu, tu ajuta-ma si tine capacul. Capacul e si el foarte important. Buuun. Le-am pus. Acuma inchide te rog bidonul, si sa ne apucam de treaba urmatoare.
- Cum sa inchid bidonul?
- Cu capacul!
- Dar nu mai stiu ce-am facut cu el...
(Andreea isi smulge, mental, parul din cap...)
Am trecut apoi mai departe, au aparut niste lopeti si domnisoarele au fost puse sa dea zapada, pentru ca si asta e una din muncile care trebuie facute pentru catei. Domnisoara mai curajoasa si cu initiativa (cred ca era cea cu tocuri mai mici) ia o lopata, scurma un pic cu ea si arunca cu precizie, direct in capul cateilor din tarcul de alaturi. Staaai, iubita mea, nu asa! Ii explicam frumos ca zapada se poate pune intr-un colt, in acelasi tarc, si le lasam sa racaie pe acolo un pic, bineinteles fara succes. Ba le aluneca lopata peste zapada si nu luau nimic in ea, ba se intepenea in paletii si placile de lemn de pe jos, ba luau un pic de zapada, dar pana sa faca doi pasi le pica din lopata, ba trebuiau sa se opreasca pentru ca li se incurcau pletele in cozile de la lopeti, nu ma intrebati cum ca n-am reusit sa-mi dau seama. Vaaai, vaaai ce greu e, si cat am inghetaaaat, bieeeeetele de noi. Si intre ele:
- Fata da' nu ma lasa numa pe mine cu lopata!
- Da' ce-ai fata nu vezi ca si eu dau?
- Hai fata pune mana!
- Lasa-ma fata ca fac pitici aici de frig!
Si asa mai departe...
A urmat cireasa de pe tort, si nu stiu cine a avut ideea geniala, dar dispare D un pic si se intoarce cu o galeata pentru gunoi, odinioara alba, si cu un racaici, si le comunica domnisoarelor, aaabsolut senina (mi-a venit s-o pup :-) :
- Pentru ca in tarcul acesta este un pic (!!!) mai murdar, va trebui sa facem si putina curatenie. Uitati, cu astea, si faceti voi.
Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Asta da moment dramatic!!! Ah, dulce razbunare, sorb din elixirul tau!!! Eu am iesit din tarc sa trag o tigara si sa jubilez un pic, D a ramas cu domnisoarele in chinurile iadului. A durat cat a durat, ele comentau la nesfarsit, complet oripilate, si se dadeau de ceasul mortii...

Actul IV. Incheiere.
Pana la urma filmarea s-a apropiat de sfarsit si cele doua domnisoare, vedetele noastre, trebuiau sa-si faca "iesirea". Dialog cu noi:
- Va multumim ca ne-ati primit...
- Va multumim ca ati venit...
- Speram ca am reusit sa va ajutam un pic...
- Mda, exact un pic ne-ati ajutat...
:-D Spre rusinea mea, eu una nu m-am putut abtine si le-am mai scapat mici aciditati (care au trecut cel mai probabil pe langa ele... ), dar una peste alta le-am explicat frumos de ce au nevoie cateii de ajutor, ce-ar putea face ele mai departe si tot asa.
Ne-am despartit, insa a trebuit s-o intorc din drum pe domnisoara mea ca plecase cu manusile de la noi. S-au oprit la zece pasi de tarcuri si li s-a luat interviu despre impresiile proaspete (spre marele meu regret, nu se auzea pana la noi ce ziceau, insa D mi-a spus ca domnisoara alocata ei a avut o revelatie, intr-unul dintre tarcuri, vazand-o pe D cum se purta cu cateii: "Mai, dar tie chiar iti plac cainii... nu?"). Au terminat, s-au caznit cinci minute sa deschida portbagajul Daciei noastre sa-si recupereze gentutza Vuitton cu buchetul proaspat de arome de Glina, si s-au dus la masina lor. Echipa tehnica a venit din nou la noi, au intervievat-o pe D, am mai vorbit un pic si au plecat.

Marele meu regret e ca n-am apucat sa le fac si eu poze. In orice caz, este o zi pe care n-o s-o uitam, si pe care o s-o pomenim inca multa vreme de acum incolo. Deja colegele noastre ne invidiaza pentru cat de bine ne-am distrat la Glina.
Iar eu mi-am promis ca, in ziua difuzarii emisiunii, am sa stau acasa sa ma uit, chit ca-mi iau concediu medical.