Jurnal de voluntar, 5 feb 2014. Astăzi a sunat un domn la As. ROBI
spunând că a găsit o bufniţă degerată şi nu stie cum s-o îngrijească. I
s-a dat numărul meu de telefon, eu fiind "specialista în păsări".
- O bufniţă aţi găsit?
- Da, s-a oprit la mine pe pervaz şi n-a mai plecat.
- Dar locuiţi la ţară?
- Nu, aicea, în Drumul Taberei.
- La casă? Aşa, mai izolat?
- Nu, domnişoară, la bloc!
Ca să vezi. Până la urmă am stabilit să mi-o aduca mie, seara, când ne terminam amândoi treburile. Toată ziua numai la bufniţe m-am gândit, între
două şedinţe la şcoală am citit pe internet cum se hrănesc (nu doar
cu carne, trebuie să înghită şi pene, oase, blăniţă, din care-şi iau
nutrienţi şi apoi regurgitează ce nu pot digera), în drum spre casă am
cumparat ficăţei de pui, m-am interesat dacă la vreo măcelarie din
cartier găsesc gheare sau capete de pui, i-am instalat o cuşcă, mi-am
pregătit manuşile din piele şi o pensetă metalică lungă, s-o pot hrăni şi
daca e mai agresivă... şi pe urma am aşteptat să vină seara. M-am întâlnit la metrou cu domnul respectiv, om cu păr alb în cap, şi am stat puţin de vorbă. I-am spus că nu mă pricep atât de bine, dar am să caut pe internet ce specie e (eu gândindu-mă la variaţiunile de bufniţă despre care citisem mai devreme, huhurez, ciuf, cucuvaie, buhă şi nu mai ştiu ce).
El, oarecum nepăsător: Ei, acuma, păi tot aia e, e bufniţă, că doar nu e porumbel!
Mi-a dat
cutia de pantofi în care era pasărea şi ne-am despărţit. Am ajuns acasă, roasă de
curiozitate, şi în sfârşit am putut-o vedea! I-am făcut şi o poză, cea de mai jos :-))