Mami (10.08.2014)

Mami, băbuţa mea cuminte. Printre alte tabieturi, îi place să găsească un petic de soare şi să se culce în el, să-şi încălzească oasele. Probabil că aşa a făcut şi acum, într-o zi însorită de august şi, adormită, nu şi-a dat seama că era prea cald. Când am ajuns acasă, am găsit-o dormind pe perna ei de lângă geam, dar abia am reuşit s-o trezesc. Era confuză şi nu se mai ţinea pe picioare. Încerca să meargă şi cele din spate n-o mai duceau. 

Presupunem că a avut un accident vascular cerebral. Timp de vreo două săptămâni, în care eu am stat mai mult acasă, cu treabă la calculator, am ţinut-o lângă mine, i-am adus mâncarea la nas, i-am dat apă mai mult silit şi am dus-o, de câteva ori pe zi, la oliţă, susţinându-i eu greutatea. Părea un pic mirată că nu se mai poate mişca, dar eram mereu lângă ea, iar când o mângîiam torcea şi frământa cozonaci ca de obicei. La sfatul veterinarului, i-am dat medicamente de oameni bătrâni, Piracetam şi B-uri, împăcată oarecum cu gândul că e bătrână şi asta e, probabil se duce în scurtă vreme. Măcar n-avea incontinenţă urinară şi puteam s-o las şi pe patul meu, unul dintre locurile care-i plăceau. Fîţi cea mică venea să-i ţină de urât. 

 

Totuşi, încet-încet, şi-a revenit. A reuşit să umble din nou, mai întâi mai mult căzând pe o parte sau pe cealaltă, dar putea să ajungă singură la farfuria cu mâncare şi la oliţă. Avea şi chef de joacă. 

Pe la începutul toamnei îşi revenise aproape complet. Mi se pare că a rămas cu un mers uşor mai ezitant, dar e funcţională şi se bucură de viaţă, mai ales acum, iarna, când sunt sobele calde iar eu mai stau câte o oră-două pe fotoliu lângă sobă, la televizor, mai mult ca să-mi poată ea veni în braţe şi să frământăm cozonaci.