Ţopăilă fost Necăjilă, Spotty fost abandonat şi Zâna lor bună (24.01.2014)

Despre Ţopăilă nici n-am apucat să scriu la timp. Pe 14 iunie 2013 cineva m-a sunat şi mi-a spus că în spatele unui bloc înalt zace într-o groapă o pisică rănită, cu botul plin de sânge, cel mai probabil căzută de la vreun geam. M-am dus să caut. Am găsit un motănel tânăr, bine îngrijit, în stare de şoc de la durere şi speriat de moarte. Căzuse probabil de câteva ore bune, pentru că era ud de ploaie şi în blană avea deja ouă de muscă cu duiumul. Daca nu-l observa persoana care m-a sunat şi dacă eu nu-l găseam, îl mâncau viermii.

Ca s-o scurtez: Stăpânii nu l-au mai vrut înapoi. A avut o fractură de femur şi una la un cot. A fost operat, cu tijă la femur. A stat vreo lună internat la cabinet (timp în care l-am vizitat cât de des am putut, mereu cu cărniţă proaspătă de vită şi-o vorbă bună), până n-a mai suportat claustrarea şi am hotărât să-l iau eu acasă. Era foarte sperios, şi abia după o vreme m-a lăsat să pun mâna pe el şi să-l mângăi, dar moderat. Cât a stat la mine, luni bune, n-am reuşit să-l ridic în braţe şi nici să-i tai unghiile, dar tânjea totuşi după mângâieri şi torcea când îl alintam. Aveam senzaţia că înainte să ajungă la mine nu-l mai mângâiase nimeni, niciodată, şi că nu ştia cum e să-l iubească cineva. 

Povestea lui e aici. La început l-a chemat Necăjilă:

 https://www.facebook.com/media/set/?set=a.502655883139429.1073741976.376586535746365&type=3

Spotty e fratele lui Charlie, din povestea de aici. Pe el am reuşit să-l recuperez destul de repede după ce am aflat că adoptatoarea l-a abandonat. În urma ameninţărilor mele idioata s-a mobilizat, l-a căutat şi l-a găsit pe străzi şi m-am dus în zbor să-l iau înapoi. Era slinos, plin de urme de bătăi cu alţi motani şi învăţase, când se pregătea să doarmă, să scurme în jur, cum ar fi făcut într-un maldăr de frunze, ca să-şi facă culcuş. Nici una din pisicile mele crescute în casă nu face aşa. La început a fost nervos şi debusolat, i-a luat câteva săptămâni bune să fie din nou motanul vesel şi vorbăreţ pe care îl ştiam eu. 

Aşa era când am ajuns înapoi cu el acasă:

 

Un motan cu blană lungă, dar sperios şi şontorog, plus un motan alb cu negru fără fasoane, maidanez sadea. Cine să-i adopte? Nimeni... 

Când aproape că nici nu mai speram, mi-a scris Ancuţa. O mişcase mult povestea lui Necăjilă şi se gândea să-l adopte. Am stat mult de vorbă, i-am explicat despre personalitatea şi nevoile lui şi am insistat mult, mult, asupra faptului că n-avea să-i fie bine motanului dacă era singur. Ideal era să mai aibă un tovarăş. Ancuţa n-a zis da, dar n-a zis nici nu, s-a gândit bine şi în cele din urmă, s-a hotărât să mai adopte un pisic, oricare, tot dintre ai mei, cu care Necăjilă/Ţopăilă se înţelegea bine. Ne-a vizitat, iar Spotty vorbăreţul a făcut ce-a făcut şi a cucerit-o.

Ancuţa a făcut minuni cu Ţop, băiatul nu mai are nici o teamă, stă în braţe, stă la mângâiat, stă să i se taie gheruţele, cerşeşte afecţiune şi primeşte pe măsură. De câte ori mă conversez cu Ancuţa şi-mi trimite poze cu motanii, sunt în al nouălea cer :-)

Grăsanii, la casa lor: