Pupi (26.02.2014)

Am prins curaj, văzând de la Veve că pisicuţele cu blana semilungă au căutare şi, când mi-a ieşit în cale una aşa, în drum spre adăpost, la poarta unora care n-au nici cea mai mică grijă de animalele din ograda lor, am săltat-o fără nici cea mai mică mustrare de cuget. Era atât de lihnită de foame că se strecura printre picioarele haitei de câini pe care-i hrăneam noi în mijlocul drumului, ca să apuce şi ea nişte boabe. În mod sigur dacă nu atunci, oricum nu după multă vreme avea să sfârşească mâncată de câini, cum se întâmplă în general cu pisicile din gospodăria aia. Am luat-o uşurel pe sub burtă, am băgat-o în haină (mare noroc că era pisică blândă), am intrat repede în maşină şi pe-aici ţi-e drumul.

Cam 4 luni, frumoasă, blănoasă, uşoară ca un fulg şi pupăcioasă ceva ce n-am mai văzut. Mie nu-mi place deloc să mă pupe animalele, nici măcar ale mele, dar asta mică, şmechera, cerea în braţe şi, când se vedea sus, mă lua cu lăbuţele pe după gât, îşi băga boticul sub bărbia mea, ofta şi rămânea acolo, torcând, lipită de sufletul meu, şi mă topea :-))

După vreo trei luni, a devenit surioara lui Amélie, altă pisicuţă adoptată de la mine în octombrie 2013 (Observ acum că Amélie n-are postare aici, pe blog. I-am zis aşa de la Amelia Earhart, a fost o pisicuţă aviatoare ca atâtea altele (Tavi Aviatorul, Henri Coa(n)dă alias Mitts, Antoine (de Saint-Exupéry) care au zburat de pe terasa unei vecine nesimţite, şi pe care am salvat-o din iedera de pe pereţii casei, noroc cu un vecin cu scară lungă...)

Amélie s-a înţeles bine cu Pupi din prima, aşa că de data asta a fost cu noroc. Mai avuseserăm o încercare, eşuată, de a i-l aduce ca frăţior pe Sonerie, şi nu l-a suportat deloc.

Fetele: