Papi (15.04.2014)

Pe Papi am cunoscut-o în mai 2009, când am devenit voluntar al Asociaţiei Robi şi am început să merg şi eu să ajut la adăpostul de câini. Avea vreo câţiva ani, nu prea mulţi, dar nimeni nu mai ţinea minte câţi. Stătea în afara ţarcurilor, nu ca ceilalţi căţei, pentru că nu-i plăcea în ţarc şi mereu sărea gardurile din sârmă, înalte de 2 metri. Când ne-am cunoscut, era foarte, foarte sperioasă şi, deşi dădea din codiţă când i se acorda atenţie, nu se lăsa deloc atinsă. Nu muşca, nu mârâia, ci fugea mai încolo, să n-o ajungi. Nu mi-a plăcut în mod special de la început (oricât de ciudat ar părea, nu mă omor după câini, sunt gălăgioşi, lasă bale şi miros urât, iar de cei necunoscuţi mi-e frică) şi nici nu mi-am pus în minte s-o socializez. Oricum, la dresat câini nu mă pricep. 

Şi totuşi, cumva, după un an şi patru luni de când ne ştiam, a stat la mângîiat. Mi-a spus că-i place, şi că ar mai vrea. În următorii trei ani şi jumătate am făcut tot ce-am putut să merg pe la adăpost măcar o dată pe săptămână. Pentru Papi. Pe caniculă, sau ploaie torenţială, sau noroi până glezne, sau viscol, sau ger de -15 grade sau bălţi până la genunchi, reci, de zăpadă topită. 

 

Rar, rar de tot s-a întâmplat să nu pot ajunge două sau trei săptămâni la rând. Aveam grijă să-i duc mereu bunătăţi, măcar un pic (mâncare gătită, pâine muiată prin oalele mamei, dar fără cartofi, că ăia nu-i plăceau, iar iarna i-o duceam încălzită), dacă dădeam altor căţei conservă neapărat îi păstram şi ei o lingură-două şi-i strecuram în coteţ (ştia că-i dădeam să mănânce înăuntru, şi stăteam la gura coteţului pănă termina, să nu-i halească alt căţel bunătăţile). 

Când era furtună sau viscol nu dormeam noaptea, mă gândeam la cât de speriată o fi sau cum îi îngheaţă sufletul acolo, în câmp. Pe drum, de când începea să se zărească adăpostul şi până ne apropiam, stăteam cu inima cât un purice, dacă nu apare? dacă o fi păţit ceva? - şi pe urmă, când o vedeam că vine în întâmpinarea maşinii, ţopăind, nu ştiu care dintre noi se bucura mai tare. Coboram repede şi-mi sărea pe piept, şi eu o strângeam în braţe şi-i spuneam cât de frumoasă e, cât de dor mi-a fost de ea şi cât o iubesc. 

În ziua în care am aflat că au fost vânători pe lângă adăpost şi, de plictiseală, au tras în câinii liberi din jur şi ne-au omorât unul, am lăsat totul baltă şi am zburat până acolo, să văd dacă n-a păţit ceva, şi să încerc s-o bag într-un ţarc (altcineva n-ar fi putut), să n-o împuşte şi pe ea. 

La fel am lăsat totul baltă şi am mers într-un suflet la adpăost şi când mi-au zis colegii că n-o găsesc, cu altă ocazie. Stătea ascunsă într-un tufiş şi nu răspundea, o bătuseră alţi câini şi era muşcată rău. Când am strigat-o eu s-a ridicat, şi aşa am găsit-o unde era ascunsă. Am dus-o la cusut, am stat cu ea în braţe tot drumul, în maşină. 

Altădată a primit tratament pentru dirofilaria, laolaltă cu toţi căţeii din adăpost, şi i-a fost foarte rău vreo două zile, iar eu n-am dormit de grija ei. 

Când a început hingheriada, în septembrie 2013, iarăşi am avut nopţi cu gânduri negre şi cu frică. 

În vreo trei rânduri, mai grave, am vrut s-o iau acasă, dar mi-am tot zis că eu n-am curte de ţinut căţei (n-aş fi putut s-o iau doar pe ea şi să-l las în adăpost pe Clu, prietenul ei matusalemic şi schilod), m-am gândit că au să comenteze vecinii, că ei n-o să-i placă închisă într-un spaţiu mic şi cu ciment pe jos, după ce trăise în libertate, cu kilometri de câmpuri verzi în jur, şi tot aşa.

Dragostea mea pentru Papi n-a fost una senină. Mereu, dar absolut mereu, a plutit deasupra teama că, într-o zi, n-am s-o mai găsesc. 

În mod cu totul neaşteptat, o familie din Germania, care mai avea un căţel salvat nu ştiu de pe unde, a văzut-o pe un site şi s-a hotărât s-o adopte. Le-am scris oamenilor şi, până n-am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să mă asigur că sunt oameni responsabili şi că înţeleg că vor adopta un câine timid si sperios, care a trăit toată viaţa în câmp, fără prea mare socializare şi fără să fi văzut vreodată cum arată o casă de om,  n-am fost de acord să plece.

A plecat pe 15 aprilie. E încă destul de timidă, dar a prins repede rostul lucrurilor. E cuminte şi nu creează probleme. Se înţelege bine cu fratele ei căţel. Oamenii o iubesc, îi iubeşte şi ea. În vacanţa de vară au fost la mare, în Croaţia. Papi a fost la mare!!! I-a plăcut mult să se bălăcească în apă. 

A trebuit să ajungă la vârsta de 8 ani, petrecuţi într-un adăpost mizer (pentru că aşa e, cu toate eforturile noastre) ca să aibă parte de viaţa pe care orice animal de companie merită s-o aibă. Nu ştiu dacă mă mai ţine minte, sper că nu, pentru că n-are cum să înţeleagă de ce n-am mai venit la ea. Ar trebui să fiu în al nouălea cer de bucurie pentru norocul ei, dar eu mă simt ca un om care şi-a abandonat copilul, şi care nici măcar atâta lucru n-a fost în stare să facă pentru el, să-i ofere un cămin. Nu mi-a trecut în opt luni şi jumătate. Şi de tot atâta timp n-am mai putut merge în adăpost. Nu pot să ajung acolo şi să-i văd coteţul, gol.