"Concediu", cica... (05.09.2010)

Am plecat in "concediu" trei zile. Vorba vine... Un scurt weekend la mare, acum cand deja vara s-a terminat. Ultima oara am fost plecata in concediu acum doi ani, cand am mers o saptamana in Creta. Vara, cald, soare, mare, civilizatie antica, vestigii, traditii... si mult prea multe pisici ale nimanui. Ajunsesem sa car in rucsac, pe langa prosop, costum de baie si aparat de fotografiat, cate o punga de 3 kg de boabe Whiskas (altceva n-aveau la supermarketul de langa hotel) si sa hranesc tot ce-mi iesea in cale. Aici sunt doar o parte dintre pisicile pe care le-am intalnit si hranit cat am stat in Creta. Mi s-a rupt sufletul pentru fiecare dintre ele.

Acum, doi ani mai tarziu, am mers doar pana la Constanta. Deh, criza si buget redus... Am mers impreuna cu S., colega mea de la ROBI. Vremea se anunta nu tocmai buna, si ne-am ales Constanta si nu alt loc de pe litoral ca sa ne putem macar plimba prin oras, daca n-om putea sta la plaja. Cam asa s-a si intamplat.
Constanta dupa plecarea valului de turisti? In mare masura dezolanta... Am umblat mult pe jos, pe la muzee si inspre port, uneori pe stradute, eu cu aparatul de fotografiat de gat. Am dat peste multe maidane, case superbe in paragina, mormane de daramaturi si multe, iarasi prea multe animale ale nimanui. Frumoase si triste, flamande, cu rani vechi, fara cate un ochi sau picior... Le-am hranit si pe astea cat de cat.

Weekendul a trecut si am luat autocarul inapoi spre Bucuresti. Am oprit la un soi de popas, pe langa Cernavoda, unde la dus hraniseram caini. Acum cainii nu se vedeau, in schimb, intr-un loc pe unde trecea toata lumea spre restaurant, zacea un pisoi. Aveam de gand sa-i dam ceva de mancare si atat, insa cand ne-am uitat mai bine la el... era cutremurator de slab, intre torace si bazin i se vedea doar sira spinarii si parea ca, pe sub piele, nici intestine nu mai are. Pe langa asa ceva chiar n-am putut trece. L-am infasurat in jacheta mea, S. a luat "bocceaua" in brate si ne-am urcat in autocar. Nu cred ca ne-a observat cineva din ceilalti 40 de calatori, asa cum nu observasera nici pisoiul, desi au pasit pe langa el. Oricum n-avea sens sa vorbim cu soferul, ca sa ne spuna "nu". Doua ore jumatate, pana la Bucuresti, pisicuta a stat ascunsa in poala la S., cuminte, ba motaind, ba framantand cozonaci, ba chinuindu-se sa respire...

Acum e la mine acasa, i-am dat sa manance cate putin si a mancat, dar nu cu pofta. Respira greu. Toata seara mai mult a dormitat in culcus, sau s-a uitat la noi (eu si cele patru mâtze) de la distanta. Cred ca simte ca e-n siguranta, si totusi nu-i vine sa creada...

Maine mergem la veterinar. Sunt foarte curioasa cat cantareste. Acolo unde ar trebui sa aiba burtica, o cuprind de jur imprejur cu doua degete, de parca ar avea doar coloana vertebrala si atat. De fiecare data cand o ating simt un gol in stomac (in al meu, vreau sa spun). Mia, la doua luni si 700 de grame cat a implinit, e de trei ori mai grasa.

Nu sunt sigura ca mai vreau concediu in curand. Ar trebui sa ma duc in varf de munte sau in pustietate ca sa am liniste, pentru ca oriunde locuiesc oamenii sunt si animale care sufera. Le am in jurul meu si-n Bucuresti, le vad si mi se rupe sufletul in fiecare zi, dar aici parca mai reusesc sa fac ceva pentru ele, sau macar stiu ca as putea apela la cineva pentru ajutor. In alta parte insa, ce sa fac? Unde sa le duc? Cat le ajuta ca le hranesc o data, si cate pot sa strecor sub haina si sa le iau cu mine?

Iar am cinci pisici in casa...