The beginnings

De unde pana unde voluntariat pentru protectia animalelor?

Pai... probabil ca n-avea cum sa fie altfel. Am fost crescuta de niste parinti normali si cu bun simt, care intotdeauna s-au purtat frumos cu animalele. Asa am invatat ca, daca intalnesti un animal in drumul tau, il mangai, vorbesti frumos cu el si-l ajuti cum poti.
Incet-incet, am ajus sa-mi dau seama cat de multa nevoie au animalele de ajutor si cat de mult imi doresc eu sa contribui, intr-un mod organizat si cat mai eficient. Asa am ajuns sa fac voluntariat. La care vom ajunge in episodul urmator. Deocamdata, iata incepturile timide...

Primul animal salvat si ingrijit de mine? S-a intamplat demult, cand nici nu stiam ca exista oameni care se ocupa in mod organizat de asa ceva.
Cand treceam in clasa a opta, la sfarsitul vacantei de vara, am gasit un pui de porumbel pe malul Muresului, fix in ziua cand trebuia sa luam trenul inapoi spre casa. Biata mama n-a mai zis nimic, l-a pus intr-o sacosa si l-am luat si pe el la Bucuresti... culmea, a supravietuit si drumului, si nestiintei noastre (de internet si informare online inca nu se auzise)... i-am facut culcus sub un scaunel pe balcon, l-am hranit la bunul-simt, i-am indesat boabe pe gat o perioada, apoi a invatat sa manance singur... se bucura sa ne vada si ni se catara pe umeri si in cap, ne ciugulea nasturii de la camasa... si, intr-o buna dimineata, surpriza! Balconul era gol... iar el a venit in zbor, mandru nevoie mare, de pe casa vecinului! A ramas o vreme in zona si venea intotdeauna cand il strigam, pe urma nu l-am mai vazut, probabil ca si-a gasit pereche si s-a dus sa-si vada de viata...

Mai tarziu, in clasa a unsprezecea, am venit acasa si am descoperit un motanel de vreo doua luni dormind pe fotoliu in sufragerie! Asta da surpriza, mai ales ca pana atunci nu avusesem nici un animal in casa, din motive intr-o mare masura obiective. Motanelul fusese gasit cine stie pe unde de o matusa, iar mamei i s-a facut mila. I-am spus Tăneaţă, de la mo-tăneaţă.
Nu l-am crescut cum imi cresc pisicii azi, cu bobite superpremium, litiera in casa, deparazitari periodice si vaccinari... ce sa mai vorbim de sterilizare, care mi se parea un fel de tortura inutila pentru bietul animal... pleca noaptea afara, se intorcea dimineata, il cocoloseam cu totii, ii dadeam carnita incalzita, il luam cu mine-n pat, ii mai prindeam din purici cu mana... in orice caz, il iubeam si ne iubea, fara urma de indoiala. O data a disparut si l-am gasit dupa sapte nopti de cautari, inchis intr-o pivnita; alta data a venit cu un picior rupt (una din putinele dati cand l-am pus in traista si-am plecat cu el la veterinar); mai venea muscat si-l oblojeam... na, ca un pisic de curte, iar noi, ca niste stapani de pisic de curte care nu stiau mai multe... a murit la sapte ani, probabil din cauza unor probleme la rinichi. Si acum ma intreb dac-ar mai fi trait, daca sunam veterinarul noaptea, cand am vazut ca-i e foarte rau, fara sa astept pana dimineata la o ora rezonabila, ca sa nu-l deranjez pe doctor...
Mi-a murit in brate si vreo luna incheiata nu m-am oprit din plans... imi dau lacrimile si acum, cand imi amintesc de el, si-l rog in gand sa ma ierte ca nu m-am priceput sa-l ingrijesc mai bine.

Eram deja la facultate... A mai urmat un motanel, tot de vreo 2 luni, pe care l-am momit cu carne cruda si l-am scos de sub caroseria unei masini de la noi de pe strada, unde statuse doua zile si nimeni nu facuse nimic. Tin minte si acum reactia vecinei de sus, de vizavi, o batrana care de altfel avea si ea pisici: "Oof, bine ca l-ai prins, ca de doua nopti nu ma lasa sa dorm, m-a exasperat cu mieunaturile". Braaavo, madam!
Maumau a fost sa fie tot motan liber si necastrat, care hoinarea noptile si dimineata venea acasa flamand si somnoros..., pe la 4 ani, a inceput sa vina tot mai rar pe acasa. A venit o data dupa vreo trei luni, a ramas o noapte in casa de parca nimic nu s-ar fi intamplat, iar a doua zi a cerut sa plece si nu s-a mai intors. Am senzatia ca si-a gasit pe undeva prin cartier un loc mai bun, in vreo curte fara caini (vecinii mei de jos aveau caine, si Maumau trebuia mereu sa-l fenteze), si a preferat sa ramana acolo... Au trecut deja destui ani, probabil ca si el e acum oale si ulcele...

Mai departe... dar de aici am sa scriu mai putin, pentru ca am intrat in era digitala si va pot trimite direct la poze.
In Japonia, in 2005, fix de ziua mea. In drum spre scoala. Un pisoi mai mic decat palma, cazut intr-un canal, mai jos decat puteam eu sa ajung. Am incercat diverse solutii si pana la urma a venit a doua zi un echipaj de pompieri si mi l-au scos de acolo. Ca sa n-o mai lungesc, v-o prezint pe Pitsi.

N-am gasit cui s-o dau cand era mica si pe urma nu m-am mai putut desparti de ea, asa ca in martie 2007 am adus-o acasa si am lasat-o in grija parintilor un an, pana m-am intors si eu definitiv. Intre timp s-a indragostit de tata, iar pe mine inca nu m-a iertat ca am abandonat-o, in viziunea ei.

Urmeaza pisicile din campus, aprilie 2007 - martie 2008, si pe urma ajungem incet-incet si-n 2009, dar in episodul urmator...