Pisicile din Japonia (aprilie 2007 - martie 2008)

In ultimul an de sedere in Japonia am locuit intr-un campus universitar. Un loc linistit, cu cateva camine de studenti, masini putine, verdeata multa, cate un iaz ici si colo... si muulte, multe pisici, care traiau din ce gaseau prin gunoaie si din ce vanau prin spatiile verzi. De fapt, tot orasul era plin de pisici maidaneze; cat despre caini ai nimanui, erau... vreo doi.

Tot trecand prin campus ani de zile, le stiam bine pe matze, dar altceva a fost sa le vad la doi pasi de mine, zi de zi... Am ajuns sa le hranesc regulat, sa le cunosc si sa ne imprietenim. A fost prima mea experienta cu o comunitate intreaga de pisici "salbatice" (sa tot fi fost vreo 30-40) si am invatat foarte multe de la ele... si PENTRU ele.

Incercand sa le ajut, mi-am petrecut multe ore pe internet, pe site-uri de profil din lumea larga, invatand despre animal rescue, feral cats,  TNR (trap-neuter-return, "prindere - sterilizare - intoarcere in teritoriu") si cat behaviour...

Tot cautand, am aflat si ca in zona in care locuiam inca nu se auzise de protectia animalelor (ei bine da, in Japonia!), si nu exista nici o asociatie care m-ar fi putut ajuta. De una singura, n-am reusit sa fac mare lucru... dar am gasit pana la urma un veterinar mai descuiat la minte, care a acceptat sa-mi sterilizeze  o familie de sase pisici, pe fiecare la un sfert din pretul obisnuit (care e vreo 200 de dolari!). Minunea  s-a intamplat in al 12-lea ceas, cu doua saptamani inainte de plecare, cu ultimii bani ramasi dupa ce m-am vazut cu biletul de avion in buzunar, si cand nu mai aveam nici o speranta ca voi reusi.

Povestile lor le gasiti pe Flickr. Chiar si acum, dupa aproape doi ani, ma mai gandesc la pisicile din campus si mi-e un dor cumplit de cateva dintre ele...

Mama Pisa si cei cinci pisoi, pe care am reusit sa-i sterilizez. Daca ramaneam sa locuiesc in Japonia, as fi facut orice sa ramanem impreuna.

Cand ne-am intalnit...

... si cand ne-am despartit, dupa 10 luni.

Daca vreti si o comparatie :-)

Dai-chan, un motanel pierdut de mama, pe care am avut placerea sa-l cazez vreo cinci saptamani, iar apoi i-am gasit adoptator (cumplit de greu).

Si restul de pisici  din campus, fiecare cu personalitatea si tabieturile ei, dar toate sociabile, binecrescute si flamande...

Dupa ce m-am intors in tara, am fost obsedata de ideea de a crea o asociatie care sa ajute pisicile din campus, macar cu sterilizarea. N-am reusit, probabil din lipsa mea de experienta, distanta mult prea mare si lipsa de colaboratori (voluntari dispusi sa se ocupe de pisici) la fata locului. Inca nu m-am impacat cu ideea esecului... dar intre timp am gasit un loc unde pot face ceva pentru animale, mult mai aproape, si asta ma ajuta sa dorm noptile. Despre Asociatia ROBI in episodul urmator...